Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…
de iubire-ntâia oară cânt,
la scandal renunţ întâia oară.
Am fost crâng părăginit pe loc
La femei şi votcă dam năvală
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.
E de-ajuns să te privesc tăcut
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul
Că uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poţi pleca la altul.
Tu – mers gingaş, tu surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să fie.
Cârciumile le-aş uita pe veci
n-aş mai şti nici versul ce înseamnă
de-aş atinge-aceste braţe reci
şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.
Veşnic te-aş urma pe-acest pământ
Departarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntâia oară cânt
La scandal renunţ întâia oară…
(Focul vânăt)
Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzînd pîn’ la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
Răsar prin pînza lacrimilor iar.
(Amintire, 1828)
Luna se strecoară-alene
Printre ceţi, cernînd scântei,
Şi pe Tristele poeme,
Varsă trist lumina ei.
Pe întinsul drum iernatic,
Troica lunecă în zbor,
Clopoţelul singuratic
Clinchetă chinuitor.
Surugiul pune-n cîntec
Ceva scump, natal şi sfânt:
Cînd al doilea descîntec,
Cînd al inimii avînt…
Nici lumini nu sînt, nici sate,
Frig, pustiu, zăpezi… Şi doar
Stîlpii verstelor vîrstate,
Dinaintea mea răsar…
Mi-i urît… Dar mîine, Nina
Va zîmbi în faţa mea,
Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea.
Minutarul, făr-odihnă,
Drumul său şi-l va urma,
Pe noi singuri stînd în tihnă
Miezul nopţii ne-o lăsa.
Surugiul, cum i-e felul,
Moţăie. Sînt trist, mi-e dor…
Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor…
(Drum de iarnă)
(traducere de George Lesnea)
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
O floare veştedă zăresc
Ce-a fost uitată între pagini,
Şi-un vis ciudat, nepământesc
Trezeşte-n pieptul meu imagini.
Pe unde a-nflorit, şi când?
De care Mai avut-a parte?
Şi cine-a rupt-o, cu ce gând?
Şi pentru ce a pus-o-n carte?
Să amintească un bun-rămas?
Vreo întâlnire sub murmure?
Sau vreo plimbare-n molcom ceas
Pe câmp ori poate prin pădure?
Mai sunt pe lume el şi ea?
În ce ungher se află oare?
Sau poate-s veştejiţi aşa,
Precum aici această floare?
(Floarea)
Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,
Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,
Vei auzi judeţul și râsetul prostimii,
Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut.
Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor
Și n-aștepta răsplata a trudei nicidecum.
Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăște al muncii tale preţ.
Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?… Atunci
Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Și clatine-ţi temeiul sfințitului altar
Și pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.
(Poetului)
Ninge; Zeus de sus din ceruri
Ne trimite iarna grea.
Apele sunt îngheţate
Toate sloi.
Sclav, fă foc şi alungă frigul,
Dă vin dulce din belşug,
Şi-mi aşterne un pat de perne
Moi de puf.
Nu te lăsa pradă grijii,
La ce bun să te mâhneşti…
(Cântec de banchet)
(traducere de Ştefan Bezdechi)
Iluziile dragostei pot fi mai plăcute; dar cine nu ştie, de asemenea, că sunt mai puţin durabile?
(Legăturile primejdioase)
Orice femeie care consimte să vorbească de dragoste sfârşeşte prin a se îndrăgosti.
(Legăturile primejdioase )
Un înţelept a spus că pentru a-ţi risipi temerile e aproape totdeauna de ajuns să le adânceşti cauzele.
(Legăturile primejdioase)