Vântul scutură toţi merii
Poartă note de ghitară…
Este rândul primăverii
Bună sară!
Evantaliul ascunde
Vorbe dulci şi măşti frumoase…
Dar de unde până unde?
Sănătoase?
Câte tragice tirade
Declamate-n ironie…
Dar aşa poate se cade
Să şi fie.
Ce dulceaţă prefăcută
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când din gură îşi sărută
Ochişorii.
De-ar putea noi ştim prea bine
C-amândouă şi i-ar scoate
Au geloase una d-alta
Nu sunt toate?
Dar astfel se tot împacă
Sub umbrarul cel de viţe
Gungurind ca pe o cracă
Porumbiţe.
Numai rozele durerii
Printre râs s-amestecară
Când de flori se scutur merii…
Bună sară!
(cca. 1881–1882)
(Vântul scutură toți merii…)
De pe ochi ţi se ridică
Languroasa lungă geană…
Îl întreb: ce vrea să-mi zică
E o tainică dojană?
Te desfaci de-a mele braţe,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Şi îmi râzi cu-ntreaga faţă,
Dulce înger drăgălaş!
Şi puind mâna la gură
Sfătuieşti şi ameninţi
Şi-mi faci lungă-nvăţătură
Cum că nu suntem cuminţi.
Iar braţul meu cuprinde
Acel alb şi blând grumaz
„Mâni voi fi cum vei pretinde
Dar cum sunt mă lasă azi.“
Astfel lupt cu-a ta mustrare
De atâtea săptămâni
Şi mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâni.
(1881)
(De pe ochi ți se ridică…)
Vino din păduri
Ca să-mi spui poveşti
Cu căutături
Îngereşti.
Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-a lucit
Până ieri.
Unde mi te-ai dus
Pe acest pământ
Fără să-mi fi spus
Un cuvânt?
Din frunzişul rar
Luna în fereşti,
Cercetează iar
Unde eşti.
Ar luci pe zid
Până când te culci
Până ţi se-nchid
Ochii dulci.
Şi pe gura ta
De cum adormişi
Ea te-ar săruta
Pe furiş.
Cum nu sunt ca ea
Ca să mă strecor
Drept oglinda ta
Să cobor.
Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg,
Cu atât folos
Să m-aleg.
Iar de m-ai zări
Pintre ochi-nchişi
Ţi s-ar năzări
Luminiş.
(cca. 1880–1881)
(Vino din păduri…)
Înalță un cântec pentru ea, o, muză!
Fecioara cu cunună de violete-n păr,
Și laudă-i reflexele schimbătoare de pe gâtul fin,
Vocea-i șoptită și plină de veselie.
Cântă înc-o dată farmecele-i mii
Splendoarea-ncântătoare a ochilor,
Obrajii bruni și brațele mlădioase
Și sânul întunecat și gingaș.
Da, cântă pentru totdeauna despre ea,
Stăpâna-mi delicată și ademenitoare,
Cea mai frumoasă dintre toate câte au fost și sunt,
Sappho a mea cea cu zâmbet dulce.
(Nu mai mult pentru Lycus)
În mitologia greacă, Lycus sau Lykos (Lúkos, „lup”, în greaca veche) a fost de două ori regent al orașului antic Teba (Beoția). Aici, Lycus poate fi unul dintre tinerii pe care Alceu îi admira, potrivit lui Horațiu (Ode, 1, 32, 10), „frumosul Lycos cu părul și ochii negri”).
Copyright © CCC All rights reserved.
Nu în pietre cioplite, nici în bârne bine făurite,
Nu în cel mai nobil dintre visele constructorului,
Ci în oameni curajoși cu un scop măreț,
Acolo este cetatea, acolo este statul cel viu.
(Bastionul statului)
© CCC
Seri, ah, seri albastre, nopți cu lună beată,
Mândru-am fost și tânăr și frumos, odată…
Pentru totdeauna, fără rost și parte,
Toate pe alături au zburat, departe…
Inima-i rănită, ochii stau s-apună….
Fericiri albastre! Nopți, ah, nopți cu lună!
(Seri, ah, seri albastre, 1925)
(Traducere George Lesnea – ”Poezii” 1957)
Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.
Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
În albastre seri ţi se năzare –
Gând pustiu, ce lacrimei dă val –
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.
Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.
Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.
Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.
Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.
Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.
Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
(Scrisoare mamei)
(Traducere George Lesnea)
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
(Nu regret, nu mă jelesc, nu strig)
(Traducere George Lesnea)
Mi-aşa de bine,
Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde şi foşnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.
(Spovedania unui huligan)
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri.
(Spovedania unui huligan)