„De ce”-urile sunt simultan farmecul si poticneala mintii. Ele semnaleaza inocenta curiozitate a unei specii febrile, in perpetua expansiune intelectuala, dar si stupoarea paralizanta a interogatiei gratuite. „De ce” – intreaba si desteptii si prostii. „Prostii” produc ceea ce se numeste „de ce”-ul castrator, adica o intrebare careia nu i se poate raspunde si care blocheaza orice infaptuire eficienta: nu exista solutie, dar se suspenda si bruma de solutie anterioara intrebarii. E ca si cum ai spune: nu ma urc in lift pana nu inteleg cum functioneaza. S-ar putea sa urci toata viata pe scari.
Am adunat florile câmpului într-o oală de lut şi le-am pus apă atât cât să nu moară iute. După ce au murit le-am înviat pe pânză şi au devenit nemuritoare.
Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.
Orgoliul inseamna a avea demnitatea ce rezulta din constiinta propriei valori, vanitatea este dorinta desarta dupa marire, dupa iesitul in fata, si asta mana in mana cu nevoia de linguseala. Orgoliul nu simte nevoia sa fie confirmat in constiinta pe care o are despre sine si, de aceea, intra in alerta la orice lauda pe care o suspecteaza a fi o simpla introducere la linguseala.
Cand esti bine dispus? Cand esti indragostit. Sau cand tocmai ai raspuns unei intrebari grele. A fi tot timpul ca unul care e indragostit si care a inteles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispozitii si a credintei!
Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva…? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA.
(Arta despărțirii)
În curând va coborî ceaţa pe strada noastră, amplasată între bulevardele Eminescu şi Caragiale, şi noi n-am legat încă felinarul de cer. Balansul între cele două importante “puncte cardinale” trebuie fixat fără expectative euforice, fără cultul pompieristic al miracolului. Şi, dacă eşti un actor român care îndrăzneşte să treacă de pragul celor două bulevarde, Demiurgul te va lovi puternic peste faţă, spunându-ţi: Mai taci, că vei ajunge orb ca Homer!
Românul eminescian poate fi numit şi „Sitzfleisch”, adică păstrează ceva din temeinicia şederii, e contemplativ, spiritual, mai mult sau mai puţin visător, în timp ce românul caragialian e mai puţin încărcat cu o latură spirituală. Caragialienii sunt situaţi pe o scenă unde, în loc să reţină că trebuie să fii înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul, de cele mai multe ori, se declară „blânzi” ca şerpii şi „înţelepţi” ca porumbeii…