Odi profanum vulgus.
(Horațiu, „Ode”, III, 1, 4)
Urăsc mulțimea ignorantă.
Cu aceste cuvinte începe prima strofă a celei de-a treia cărți din Odele (Carmina) lui Horațiu.
Horațiu își exprimă detașarea față de oamenii incapabili să-i înțeleagă opera, specificând că numai o elită va putea înțelege și aprecia ceea ce spune. Astfel, poetul dorea ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie înțeleși de oricine.
Ulterior, expresia a devenit un proverb prin care se exprimă o superioritate disprețuitoare față de masa plebeiană, față de omul din popor, considerat profan și ignorant și care nu reușește să aprecieze frumusețea poeziei.
© CCC
Seninatatea era pentru greci, la fel ca pentru noi, o nostalgie. Incat inclin sa cred ca poti cauta in lumea clasica si ceea ce n-a existat. Important fiind ceea ce cauti.
Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezent, il influenteaza si se schimba in functie de ceea ce ni se intampla. Unele amintiri scad in importanta, palesc, altele, dimpotriva, capata intelesuri noi la care nu ne-am gandit inainte. Devin, din fleacuri, momente esentiale. De aceea, azi, inteleg ca destinul se ascunde, deseori, in cea mai cenusie si insesizabila banalitate.
Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist și de ciudat
să simți c-asemeni unui fir subțire
ceva frumos din tine s-a sfărmat.
Și nu mai știu anume ce, și-anume când,
căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ți vine să pornești, pe alții întrebând
de-au fost aievea cele ce-au trecut.
(Eu nu regret)
E-atâta frig în mine, încât îmi zic,
ca o livadă toamna: «Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară, în vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întâmplat?»
Dar sufletul, întocmai ca livada, e greu
de ramuri frânte, frunze putrede şi spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu,
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.
Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.
(Toamna)
Domol răsună ploaia-n geamuri,
Cu-același ritm melodic și egal,
Cu miros cald și umed de pe lanuri;
Cu lungi tristeți de toamnă și caval –
O fină pânză de argint
Se țese luminoasă și lichidă
Din cerul trist și palid spre pământ,
Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;
Pe flori înviorate și pe-alei
S-au risipit șirag de nestimate
Atâția stropi nepângăriți și grei,
Cu străluciri de grele diamante.
Aș vrea aceste lacrimi lucitoare,
Pășind cu glezne goale prin verdeață,
Să le culeg în poală răbdătoare
Și-n dar să ți le-aduc de dimineață.
(Ploaie)
Tu ești în inima mea ca un dar
neașteptat și mult prea scump,
pe care îl cercetez mirată iar și iar,
cu-aceeași nesecată desfătare.
Ești tainica-mi putere și mândrie,
de când te știu mi-i cerul mai aproape
și nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.
Tu mi-ai făcut tărâna mai ușoară
și inima așa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovară
de greutatea roadei de pe ea.
Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,
și-adânci de-atuncea-s gândurile mele,
de aur glodul inimii, sărac.
Acestea toate să ți le plătesc
nu voi putea, ci lasă-mă măcar,
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dându-ți dar.
(Daruri)
Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată?…
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)
Ardeau ca nişte facle vii,
În vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
Obrazul roşu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
Am rătăcit în seara blândă,
Umplându-mi braţele de floare
Învăpăiată şi plăpândă.
Şi m-am întors într-un târziu,
Departe câmpul rămânea,
Atât de singur şi pustiu
În urma mea.
Dar când acasă-am încercat
Să-i strâng într-un aprins buchet,
Toţi macii mei s-au scuturat
Ca nişte lacrimi pe parchet.
(Macii)