Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate cu tagul "citate"

Domol răsună ploaia-n geamuri,

Cu-același ritm melodic și egal,

Cu miros cald și umed de pe lanuri;

Cu lungi tristeți de toamnă și caval –

 

O fină pânză de argint

Se țese luminoasă și lichidă

Din cerul trist și palid spre pământ,

Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;

 

Pe flori înviorate și pe-alei

S-au risipit șirag de nestimate

Atâția stropi nepângăriți și grei,

Cu străluciri de grele diamante.

 

Aș vrea aceste lacrimi lucitoare,

Pășind cu glezne goale prin verdeață,

Să le culeg în poală răbdătoare

Și-n dar să ți le-aduc de dimineață.

(Ploaie)

Tu ești în inima mea ca un dar

neașteptat și mult prea scump,

pe care îl cercetez mirată iar și iar,

cu-aceeași nesecată desfătare.

 

Ești tainica-mi putere și mândrie,

de când te știu mi-i cerul mai aproape

și nu mai pot durerile să vie,

să-mi tulbure-ale sufletului ape.

 

Tu mi-ai făcut tărâna mai ușoară

și inima așa de dulce, grea,

ca ramura ce toamna se-mpovară

de greutatea roadei de pe ea.

 

Asemeni unui mare cer cu stele,

mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,

și-adânci de-atuncea-s gândurile mele,

de aur glodul inimii, sărac.

 

Acestea toate să ți le plătesc

nu voi putea, ci lasă-mă măcar,

risipitorul meu, să te iubesc,

din darurile tale dându-ți dar.

(Daruri)

Învață-mă cu ce să-ncep întâi

și-n care vorbe-anume tuturor

să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,

și cum, de-atâtea lumi luminători,

 

pe gura ta surâsu-i ca un soare;

ei poate niciodată n-or să știe

din fiecare clipă trecătoare

cum ne-am durat noi câte-o veșnicie

 

iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas

îți cânt atâtea cântece când spui

cuvinte ce pe buzele oricui

niște cuvinte simple-ar fi rămas.

 

Învață-mă cu ce să-ncep și cum

să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă

că te-a născut, cu truda ei întreagă,

pe tine, bucuria mea de-acum.

 

Ea, poate, niciodată n-o să știe

c-a înflorit în flori și-a curs în ape,

că din pământ și sura veșnicie

să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;

 

și, fiindcă-o să murim și noi odată

gândește-te: n-ar fi păcat să moară,

cuprinsă-n noi, atâta primăvară,

și dragostea cu inima deodată?…

 

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,

și eu voi scrie toate, fir cu fir,

ca disprețuitori de cimitir,

să ne iubim de-a pururea pe lume.

 

(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)

Ardeau ca nişte facle vii,

În vârf de firave tulpini.

Îşi înălţau râzând zglobii

Obrazul roşu dintre spini.

 

I-am adunat cu mâini avare,

Am rătăcit în seara blândă,

Umplându-mi braţele de floare

Învăpăiată şi plăpândă.

 

Şi m-am întors într-un târziu,

Departe câmpul rămânea,

Atât de singur şi pustiu

În urma mea.

 

Dar când acasă-am încercat

Să-i strâng într-un aprins buchet,

Toţi macii mei s-au scuturat

Ca nişte lacrimi pe parchet.

(Macii)

Un aer călduț, parfumat

Sub cerul de-un pal ivoriu,

În vale pârâul umflat

aleargă sălbatec și viu.

 

În zori m-a trezit sărutarea

trimisă pe-o rază de soare;

Lumina-neca depărtarea –

tot răul murise-n uitare.

 

Veni pe aripă de vânt

O veste frumoasă din cer.

Și-acuma bătrânul pământ

Își lasă cojocul de ger.

 

E vestea ce-o murmură seara

zefirul. Pădurea o știe;

Sosește de-acum Primăvara,

să bucure lumea pustie.

 

Prin dealuri sărace, se-aude

un zvon care crește mereu.

Îl spună pârâului unde

Îl cântă tot sufletul meu.

 

O floare albastră și crudă

se-nalță sfioasă spre soare

și cată la loc să se-ascundă

de firea zăpezii ce moare.

 

Tu soare, trimite lumina

în raze bogate spre noi

și fă să răsară-n grădină

frunzișul, pe arborii goi.

(Primăvara)

Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat

și anul ăsta zâna primăvară,

cu toate-acestea noi ne-am bucurat

de parcă-ar fi venit întâia oară.

 

Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit,

riscând să-mi stric pantofii prin noroi,

m-am dus să vad ce flori au răsărit

în parcul vast si gol de lânga noi.

 

De mult nu mă-ncercase așa dor

de viață și călcam nerăbdătoare;

simțeam cum se-nfioară sub picior

pamântul umed, fecundat de soare.

 

Copacii goi mi s-au părut încântători –

Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut

(trecusem până-atunci de-atâtea ori

pe lângă ei și nici nu i-am văzut)

 

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit

(ca rochiile care ies la spălat),

cu capul dat pe spate l-am privit

și l-am găsit de-a dreptul minunat.

 

Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar

erau așa de-albaștri, delicați –

ca niște firmituri lăsate-n dar

de primăvară, printre pomi-ntunecați.

 

M-am aplecat cu inima batând,

dar când era să-i rup, nici eu nu stiu

de ce si cum, dar mi-a venit în gând

că pentru ei paharu-i un sicriu.

 

Și m-am întors spre casă mai agale,

c-o oboseală fericită-n pași,

iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,

în schimb, aveam în suflet toporași.

(Toporași)

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?

Din nori îți cos o rochie ușoară,

Din ghiocei îți fac o cingătoare,

La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

 

Te-ncalț cu pantofiori de toporași,

Să fii cea mai frumoasă din oraș.

Vrei și brățări? Ba încă și cercei?

Îți fac un set complet din brebenei.

 

Și gata! Nu mai am, știi bine

C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!

Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?

Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate.

 

Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,

Rugându-mă la El să ți le dea!

O carte-mi ține-ades tovărășie

Și-a mai rămas pe rândurile ei,

Ca pulberea de soare străvezie,

Lumina unui gând din ochii tai.

 

Stau astfel vremea fără s-o mai numar;

Mă-nșală visul bun și mă gândesc

Că-mi urmărești lectura peste umăr,

Și, dacă taci, e pentru că citesc.

Există ființe al căror destin este să se întâlnească. Oriunde ar fi. Oriunde s-ar duce. Într-o bună zi, se vor întâlni.

(Doar Veneția, 2004)

Discreţia… o calitate majoră a unui om şi-o obligaţie socială între persoane civilizate.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.