Locus horridus sau locus horrendus, expresie latină care înseamnă “loc oribil”, înfricoșător, care inspiră teamă, cel mai groaznic loc, loc dominat de singurătate, frică și tristețe.
Acesta este unul dintre motivele literaturii romantice (in opozitie cu “locus amoenus”: loc placut, agreabil), constand în descrierea unui peisaj sumbru, izolat, straniu, tulburător și dezolant, unde natura se dezvolta în stare sălbatică, evidentiind sensibilitatea individuală a scriitorului in realizarea unui cadru ireal, oniric.
Elementele recurente în descrierile unui “locus horridus” sunt, printre altele: peșterile, grotele, ruinele, copacii contorsionati, cu ramuri despletite si siluete bizare, noaptea, apusul de soare, pesimismul, pasiunile exacerbate și gustul singurătatii, toamna și iarna fiind anotimpurile preferate.
Caracteristici: loc dominat de întuneric, natură periculoasă, cu oameni singuri, înspăimântați și aflați în suferință (de exemplu, un loc al torturii).
Câteva exemple de opere cu astfel de descrieri: Les bergeries (Stânele, 1625) de Honorat de Bueil Racan, Atala (1801) de Chateaubriand.
© CCC
Nimeni nu poate vedea deasupra sa. Cu toate acestea, vreau sa spun: fiecare vede la celalalt numai atat cat este el insusi; caci el poate cuprinde si intelege numai in masura propriei sale inteligente. Daca acesta este de calitatea cea mai umila, atunci toate darurile spirituale, chiar si cele mai mari nu-si vor produce efectul asupra lui si el nu va observa la posesorul lor nimic, decat numai ceea ce-i mai josnic in individualitatea sa, deci numai slabiciunile si defectele sale de temperament si de caracter.
Lumea judeca produsele spiritului la fel ca lucrarile mecanice: cand cineva cumpara un inel, el spune:,,Acesta-i prea mic, celalalt, prea mare”, pana ce gaseste unul pentru degetul sau; dar nici un inel nu ramane nevandut, pentru ca cel care nu e potrivit pentru mine, îi vine foarte bine altuia.
Nimeni dintre aceia pe care bogatia si onorurile îi asaza pe o treapta mai inalta, nu e mare. Atunci de ce pare mare? Pentru ca il masori impreuna cu piedestalul sau. Aceasta-i eroarea de care suferim, aceasta ne insala, ca nu apreciem pe nimeni dupa ceea ce este, ci îi adaugam cele ce-l impodobesc.
Cand ne ducem viata intr-o ocupatie linistita si avem de-a face numai cu ceea ce-i mai apropiat si cotidian, pierdem sentimentul pentru ceea ce-i absent; abia daca putem crede ca in departare amintirea noastra mai dureaza si ca anumite tonuri din trecut mai au ecou.
Oricat ar inainta unii, datorita virtutii, spre moderatie si intelepciune, cel dintai prilej de ambitie îi duce cu cei mai avizi, mai violenti in dorintele lor si mai ambitiosi: cum sa ramai nemiscat, cand totul merge, cand totul se agita si sa nu alergi unde alearga ceilalti?
Intoarcem pe dos o cugetare ca pe o haina, ca sa ne folosim de ea in mai multe randuri.