Acum le ai pe toate, ai pentru o clipa trecutul. Plangi, in afara sau in tine… tot ce tine de trecut, de un lucru care nu mai este, e duios, e de plans. Parfum pe care-l iubesti caci vine de demult, caci vine dintr-un suflet pe care l-ai uitat. Teii isi scutura, printre frunze, parfumul de lacrimi si racoare, ca notele induiosatoare care se strecoara prin ferestre spre strada.
(Însemnările mele)
Tot ce am citit, tot ce am gandit, toate paradoxurile mele fortate, ura impotriva conventionalismului, dispretul meu pentru banal nu ma impiedica sa ma induiosez in prima zi de primavara, sa caut violete pe langa gardurile de maracini, printre gunoaie si hartii putrezite, sa joc “bile” cu baietii, sa ma uit la soparle, la fluturi cu aripi galbene.
Cand natura ne-a dat lacrimi, semn a fost si marturie
ca ne-a semanat in inimi bunatate, duiosie,
chintesenta de simtire dintre toate cate-avem.
Senzualitatea si sentimentele, dorintele si duiosia se intalnesc de tot atatea ori imbinandu-se intre ele, intocmai cum se gasesc si dusmanindu-se. Sunt oameni care imediat ce dorinta lor devine posesiune, incep sa urasca aceasta dorinta. Sunt insa si altii ale caror dorinte sunt dublate de blandete si afectiune.
Dragostea este un sentiment complex, al carui factor esential este duiosia. In dragoste exista un sentiment de slabiciune, o dorinta de a proteja, un imbold de a face bine si de a procura placere – o lipsa de egoism sau, in orice caz, un egoism bine ascuns.
Omul are nevoie de dragoste…Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.
Cand iubesti, descoperi in tine o nebanuita bogatie de tandrete si duiosie si nici nu-ti vine sa crezi ca esti in stare de o astfel de dragoste.