Îl îndemni [omul] ca să se bucure să Te laude, căci Tu ne-ai făcut pentru Tine și neliniștită este inima noastră până când se va odihni în tine.
Tu excitas ut laudare te delectet quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum donec requiescat in te.
(Confesiunile)
Sfântul Augustin spune că Dumnezeu l-a creat pe om pentru uzul Său; omul a fost făcut ca să ducă la bun sfârșit lucrările pentru care Dumnezeu l-a proiectat, și anume să-L laude, să-I aducă slavă.
Dumnezeu dăruiește atât cât putem noi primi de la el, iar acest lucru depinde de cât de mult ne-am golit de noi înșine.
Suntem atât de singuri, Doamne –
Eu cu întrebările mele,
Tu cu tăcerile Tale!
(Fresce interioare)
Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu şi a povesti dragostea.
Dacă aș fi fost Dumnezeu, mi-ar fi fost milă de inima oamenilor.
(Pelléas și Mélisande)
Omul e o funcţie nobilă a spiritului, care creează şi cârmuieşte această lume către destinul ei. Fiecare om ar trebui să fie pentru Dumnezeu un Rai al delectării Sale, mai ales că nu luăm cu noi decât binele pe care l-am făcut.
Nu mai avem ochi pentru privighetori, ne pierdem mirosul dulceag al ierbii, în lumea noastră dispar grădinile şi izvoarele pure. Suntem năpădiţi de inutilităţi, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii, în condiţii de viaţă umilitoare. Apetitul vital devine anemic, plăcerea de a fi îşi pierde amplitudinea şi dulceaţa. Şi ne izolăm de celălalt, devenim singuratici, fără un Dumnezeu. „ A fi singur şi fără zei, iată moartea, afirmă Holderlin în tragedia Empedocle.
Tăcerea lui Dumnezeu e o tăcere a iubirii, o eternitate ce ne înseninează deja de pe acum timpul.