Cu anumite fiinţe foarte rare, nu ar trebui să vorbești. Ar trebui să le fii imediat în brațe, să le mângâi fața, pleoapele, obrajii, buzele, atingându-le cu un deget, mai întâi încet, apoi într-un sărut pasional. Să le săruți. Să le îmbrăţişezi. Cuvintele sunt inutile. Cuvintele ar veni să confirme ceea ce corpurile au ştiut din primele clipe.
(O perioadă nebună)
© CCC
Forma este fericirea materiei, eterna îmbrățișare a atomilor ei îmbătați de iubire.
(Caietul verde)
© CCC
Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.
Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire –
De ce nu și eu cu tine?
Munții-aștern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrățișează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.
Soarele în brațe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viața mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ți caldă.
(Filosofia dragostei)
Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floarea-soarelui ori de porumb, noaptea, deschide ochii, privește slava… Deschide larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg brațele, îmbrățișează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.
(Desculț)
O iubesc pe Albă-ca-Zapada
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o văd,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi că frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgeră o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spada
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Să îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Țurțure înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Nu-i deșert, nu-i prăpastie, nici ocean pe care nu le-aș putea trece cu tine. Cu cât vom trăi mai mult împreună, viața va fi ca o îmbrățișare tot mai strânsă, mai deplină! Nu ne va mai tulbura nimic, nici o grijă, nici o piedică! Vom fi singuri, numai unul al altuia, pe veci…
(Doamna Bovary)
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.
De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.
Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi –
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!
(Dans în ploaie)
Te vreau pe tine, pentru ca-i mai simplu decat sa imbratisez omenirea intreaga – de care as avea nevoie ca sa te inlocuiesc.
Era o asemenea zi de primăvară ce insuflă unui bărbat un dor inefabil, o dulceață dureroasă, o nostalgie care îl face să stea nemișcat, să se uite la frunze sau la iarbă, și să întindă brațele pentru a îmbrățișa nici el nu știe ce.
(Forsyte Saga)
© CCC