Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.
Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
În albastre seri ţi se năzare –
Gând pustiu, ce lacrimei dă val –
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.
Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.
Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.
Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.
Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.
Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.
Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
(Scrisoare mamei)
(Traducere George Lesnea)
De vrei, voi înceta să mai cânt.
De privirea mea face mereu
să-ţi zvâcnească inima,
voi întoarce privirea de la tine.
De te cutremuri la întâlnirea mea,
mă voi depărta din calea paşilor tăi.
De fiinţa-mi te stinghereşte –
atunci când flori îşi împletesc degetele tale –
voi fugi din grădina-ţi singuratică.
De apa pârâiaşului tău e neliniştită
la trecerea corăbiei mele,
nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.
Oamenii sunt chinuiti de nelinisti, de indoieli, de intrebari fara raspuns. Pentru oricine realitatea poate fi si altfel, adevarul poate fi altul. Toate aceste indoieli sunt ca microbii din organism care pot lupta cu cei care ii ataca din afara.
Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet, nu s-a stins încă de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
(Eu te-am iubit)
Traducere de Maria Banuş
Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi.
Plecare: Dintotdeauna, sunt pe punctul de a pleca. Dar nu-mi place sa plec. Acest lucru ma nelinisteste.
(Sylvie Vartan de la A la Z: P de la Plecare)
© CCC
Spiritele nelinistite si foarte impulsive fac adesea impresia unei soliditati, a unei linisti si stapaniri de sine uimitoare; fantani tasnitoare, care, privite mai de departe, apar ca niste columne solide de marmura.
Aprob din toata inima marile pasiuni: ele dovedesc maretia sufletului; si, desi nelinistea care izvoraste dintr-acestea este oarecum opusa severei intelepciuni, ele se acorda totusi atat de bine cu cea mai austera virtute, incat consider ca nu pot fi pe drept condamnate.
Ce este nobletea?… a vrea sa fii mai bun, mai drept, mai vrednic, mai curajos decat gradul comun atins pana atunci in aceste virtuti… Nobletea e o problema de atentie incordata la un orizont ideal intrezarit in viitor. Singurul sens al nobletei e cel revolutionar, cel eroic, adica cel etic. Ea se confunda cu legea progresului omenesc in nelinistea sa de vesnica imbunatatire.
Partea cea mai grea a maternităţii este această neliniste interioară pe care nu trebuie sa o aratam.
© CCC