Citate de Lucian Blaga

Aforismul are aer de evidenta numai cand exprima o ipoteza a inimii.

Atatia pomi, pe care vanturi napraznice nu-i pot frange, se rup sub greutatea propriului lor rod…

Un tip cu adevarat moral este sub raport etic mai exigent fata de sine insusi decat fata de altii.

Nu exista suflet oricat de slab care sa nu poata, daca este bine condus, sa dobandeasca o putere absoluta asupra pasiunilor sale.

Realitatea e ruina unui basm.

Natura nu se dezminte; chiar si pe drum drept, sarpele tot numai in serpentina merge.

Ceea ce istoria nu uita devine legenda. Ceea ce istoria uita devine istoriografie.

Ca adevarul poate avea si influente dezastruoase asupra noastra, nu marturiseste asupra valorii sale ideale, ci dovedeste numai slabiciunea noastra; suntem ca bolnavii care nu pot suporta aerul aspru si curat al muntilor.

Taria mintii ca si taria corpului stau inainte de toate in putinta de a suporta greutatile. Marele principiu si temelia tuturor virtutilor si a tuturor valorilor constau tocmai in capacitatea omului de a-si domina propriile lui dorinte si de a se opune propriilor lui porniri, pentru a urma numai ceea ce mintea ii spune ca este mai bun, chiar atunci cand dorintele sale l-ar indrepta pe alte cai.

Umbra e o reverenta pe care lumina o face intunericului.

Numai orbit de patimile ei poti vedea ce-i viata...

Fara de o adancire staruitoare in miscarile si framantarile sociale ale timpului, fara de o patrundere in tainuitele instincte ale neamului, fara de faurirea unor vederi largi despre viata si natura, fara de cunoasterea altor culturi din vremea noastra si din vremuri trecute, fata de care ne afirmam si ne cristalizam propriul spirit etnic-cultural, cum isi inchipuie artistii sa dea lumii o opera de arta, in care sa se concretizeze toate pornirile constiente si inconstiente ale unui om? Operele de arta…sa fie expresia unor personalitati care isi au constiinta cristalizata intr-o hotarata conceptie despre fiinta si rostul existentei, personalitati bogate in viata launtrica, in intrebari, in indoieli, in aventuri si ganduri.

Nu esti stapan pe tine insuti, asa indragostit cum sunt eu de tine. (Ruy Blas, actul III, scena 1, Don Ruy Gomez catre Doña Sol) © CCC

Datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare.

O fata frumoasa e o fereastra prin care privim in paradis.

Sunt adevaruri pe care e cu neputinta sa le intelegi just, daca, inainte de aceea, nu ai trecut prin anumite rataciri.

Sunt oameni care, de teama sa nu abuzeze in vreun chip, prefera sa nu faptuiasca nimic. Despre acesti oameni se poate spune ca insasi simpla lor existenta este un abuz.

Papadia realizeaza simbolic un suprem ideal organic si spiritual: din samanta ea isi face o aureola.

Iubeşti - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori şi de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubeşti - când suavă icoana ce-ţi faci în durere prin veac o ţii înrămată ca-n rana străvechiului verde copac. Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre vâltori, unde nu ajung sorii, te-avânţi să culegi printre umbre bălaiul surâs al comorii. Iubeşti - când simţiri se deşteaptă că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-aşteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubeşti - când întreaga făptură, cu schimbul, odihnă, furtună îţi este-n aceeaşi măsură şi lavă pătrunsă de lună. (Iubire)

Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet şi noroi - dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul, că sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău il vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineţi, în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă: "Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? (Vei plânge mult ori vei zâmbi?)