Suprema culme la care poate ajunge omul este constiinta propriilor sale conceptii si idei, cunoasterea de sine, care-i deschide calea sa cunoasca temeinic si alte firi.
Marea problema a spiritului uman, orice drum ar lua, e pretutindeni cunoasterea legilor si cauzelor; nu e multumit cat timp n-a descoperit in noianul de evenimente razlete, fortele permanente si generatoare care provoaca si reinnoiesc invalmaseala schimbatoare din jurul lui. Vrea sa atinga cele doua sau trei pasiuni eterne ce stapanesc omul, cele cateva facultati primordiale care compun rasa, cele cateva circumstante generale care modeleaza societatea si secolul.
Sufletul omului trece prin diferite stari; oricare din noi e uneori bine dispus, alteori abatut; nu poate fi intotdeauna la fel. E o greseala sa judeci oamenii dupa toane.
Omul sa stie de unde vine, unde se duce, ce e binele, ce e raul, ce sa urmareasca, de ce sa se fereasca, care este criteriul dupa care va deosebi ce-i de dorit de ce-i de respins, cum se foloseste nebunia patimilor, cum se infraneaza chinurile spaimelor.
Mintea omeneasca trece vesnic peste barierele ce i s-au pus si, cu cat acele bariere sunt mai greu de depasit, cu atat avantul ei e mai puternic.
Nu ajungi sa intelegi pe un om decat dupa moartea lui. Atata timp cat cineva traieste, toate faptele pe care le va mai putea face si despre care nu stii nimic sunt un fel de necunoscute care falsifica orice calcul. Moartea fixeaza, in sfarsit, limitele care-l contureaza; e ca si cum insul s-ar desparti de posibilitatile lui si s-ar izola; te invartesti in jurul lui, il vezi, in fine, de la distanta, poti sa-l judeci in ansamblul lui.
In fiecare om sunt cel putin doi oameni: omul ideilor si omul simturilor (mintea si inima). Vei gresi intotdeauna daca il vei judeca pe om numai dupa ideile ce le exprima, chiar daca ai constatat ca sunt adevaratele lui idei. Trebuie sa astepti ocaziile de a-i constata adevaratele lui simtiri, cel putin in problemele mai importante.