Inchipuirea nu este in stare sa nascoceasca atatea variate contradictii cate exista in sufletul fiecarui om.
Soarta nu descurajeaza pe omul viteaz prin loviturile ei.
Adversarium impetus rerum viri fortis non vertit animum.
(Seneca Philosophus, De providentia)
Constiinta! Constiinta! Instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare si cereasca, calauza sigura a unei fiinte nestiutoare si marginita, dar inteligenta si libera; judecator fara gres al binelui si al raului, care face pe om asemenea lui Dumnezeu, tu il faci sa faptuiasca ce e moral! Fara tine nu simt in mine nimic care sa ma ridice deasupra dobitoacelor.
In epoca in care idealurile sociale au disparut, omul se intoarce violent de unde a plecat, adica la biologic.
Nu exista pentru om decat o singura nenorocire adevarata, nenorocirea de a se gasi vinovat si de a avea ceva sa-si reproseze.
Orice fapta care poate fi luata ca o pilda rea nu place chiar aceluia care a facut-o. Cea dintai pedeapsa este ca omul, fiindu-si singur judecator, nu se iarta pe sine, chiar daca el a castigat de pe urma judecatorului necinstit care a dat sentinta.
Constiinta e o facla care lumineaza inima si un judecator neadormit pe care omul il poarta intotdeauna cu el.
Omul nu este numai o inteligenta, care isi explica natura prin stiinta, el este in acelasi timp o constiinta. Avand ratiune, omul cauta adevarul; avand constiinta, el cauta binele. Acest bine el se simte obligat a-l realiza si fata de dansul, ceea ce se cheama morala individuala, si fata de celelalte fiinte cu ratiune si cu constiinta care seamana cu dansul – morala sociala.