Natura se infioara de placere atunci cand spiritul se inclina, prin omagiu, in fata frumusetii.
Orice ambitie are acest pacat: nu priveste in urma…placerea de a vedea in urma lui multi insi nu-i atat de mare ca durerea de a vedea pe vreunul inaintea lui.
Omul care arata cu placere calea celui ratacit, face ca si cum ar aprinde o lumina din lumina sa; oare lumineaza mai putin pentru tine, daca ai aprins din faclia ta si pe a altuia?
Critica este placerea de a cunoaste spiritele, nu de a le domina: niste ochelari si nu o nuia.
Nu este ceva mai prostesc decat parerea ca ar putea fi undeva mai bine, fara ca sa fie si un rau. Fiindca binele este contrariul raului, el formeaza contraste si nu pot sa existe decat sprijinindu-se unul pe altul. Caci un contrar nu poate exista fara contrariul sau. Cum ar putea fi dat un simt al dreptatii, daca nu ar fi nedreptatea, si ce este dreptatea altceva decat negarea nedreptatii. Cum s-ar intelege ce este curajul, daca lasitatea nu ar sta alaturi de el? Cum s-ar recunoaste masura in afara de lipsa de masura? Si unde ar ramane intelepciunea daca nu i-ar fi opusa lipsa de intelepciune? De ce cer oamenii, in prostia lor, ca sa existe adevar, dar langa el, nici o minciuna? Caci in acelasi fel se produce binele si raul, norocul si nenorocirea, durerea si placerea.