Tu singură îmi afli
Printre cuvinte drumul
Şi-mi vindeci rătăcirea
Grădinilor pustii.
Tu singură îmi aperi
Şi flacăra şi scrumul
Şi toată îndoiala
Tu singură mi-o ştii.
Tu singură, tăcere,
În care pot să caut
Şi ţărmul resemnării
Şi tainice poteci.
Tu singură mă tulburi
Asemeni unui flaut
Şi m-ai putea ucide
Simţind că poţi să pleci.
(Echilibru)
E penibil – cand nu esti un mare intelept – sa vezi ca viata continua si dupa tine si sa te simti tarat la fund de vesnica scurgere a lucrurilor. Greu ne resemnam sa nu fim sfarsitul definitiv al lucrurilor si ratiunea suprema a universului.
Este in natura lucrurilor ca, dupa ce ai trecut de prima tinerete, mai devreme sau mai tarziu – asta depinde de caracterul fiecaruia – sa vina ziua cand resemnarea iti apare ca o ispita si te indeamna sa-ti iei ramas bun de la cele imposibile si sa te multumesti cu cele posibile.
Prin specificul firii lor, oamenii sunt doctrinari. Ei stiu intotdeauna sa gaseasca o doctrina care sa justifice toate resemnarile sau dorintele lor.
Cand nu mai crezi in nimic, nimic nu te atrage, dar nimic iarasi nu te mai revolta.
Un om nu se poate resemna cu propria sa discontinuitate… el nu poate permite nici timpului, nici fiintei sale, nici contului pe care il are la banca sa-i dicteze o filozofie a vietii, ci are nevoie sa-si creeze el insusi un cadru moral care sa-i asigure continuitatea sa ca personalitate.
Daca lupta e grea, inseamna oare ca e absurda? Daca principiul raului invinge, trebuie oare sa i se cedeze terenul cu resemnare?