Am apelat la roman, o formă artistică care în vremurile trecute fusese neglijată și căpătase astfel o reputație proastă, dar care în cursul secolului al XIX-lea se dezvoltase și se ridicase la rangul atins de drama și epopeea antică.
© CCC
Scoţând din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mână şi exemplarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hârtia scrisă arde anevoie.
(Maestrul și Margareta)
Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata la întâmplare cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie!
(Maestrul și Margareta)
Aveam treisprezece ani și nu știam la cine ar trebui să merg pentru a-mi publica poveștile. Dar am dat peste o revistă de modă. Am luat adresa și am trimis o nuvelă. A fost publicată imediat. Apoi, am scris primul meu roman, Fior di Sardegna (1892) [Floarea Sardiniei], pe care l-am trimis unui editor din Roma. L-a publicat și a avut destul de mult succes.
© CCC
M-am născut în micul oraș Nuoro din Sardinia în 1871. Tatăl meu era un proprietar de terenuri, destul de înstărit, care își cultiva propriul teren. De asemenea, era un om ospitalier și avea prieteni în toate orașele din jurul lui Nuoro. Când acești prieteni și familiile lor trebuiau să vină la Nuoro pentru afaceri sau pentru sărbători religioase, de obicei stăteau la noi acasă. Astfel am început să cunosc diversele personaje ale romanelor mele.
© CCC
Grav e că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sînteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decît românii!
Romanii nu ar fi avut nicidecum timp suficient pentru a cuceri lumea, dacă ar fi trebuit mai întâi să înveţe limba latină.
Pentru mine România este o vasalitate, adică m-am născut român şi n-am cum să ies din acest destin. Cu alte cuvinte o să-mi iubesc ţara chiar dacă va fi condusă de canalii şi lepădături şi escroci. Nu mă interesează! Dar îmi păstrez unicul drept care mi-a rămas după iluzii, după dezamăgiri, după revoltă – ultimul meu refugiu e dispreţul.
Un roman poate fi prea prost pentru a fi publicat. Uneori însă, un roman poate fi prea bun pentru a fi publicat.