Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzînd pîn’ la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
Răsar prin pînza lacrimilor iar.
(Amintire, 1828)
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Și totuși tu-mi șoptești: “Mi-așa de dor de tine!”
(Dorul)
Dacă într-adevăr cuvintele te stânjenesc,
Nu spune nimic. Visează. Să nu-ți fie frig;
Eu sunt cea care vorbesc și te sărut;
Lasă-mă să revărs asupra ta
Ca vântul blând ce-adie prin pădure,
Acest murmur nemărginit, șoptit…
© CCC Published on: Jan 23, 2021
Monograma
Motto:
Cernit voi fi mereu, m-auzi,
Singur, după tine-n Paradis.
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III
Astfel vorbesc de tine şi de mine,
Pentru că te iubesc şi în iubire
Ştiu să intru ca o lună plină, de oriîncotro.
Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri
Să-mprăştii flori de iasomie.
Şi sunt în putere, adormit,
Să suflu şi să mi te duc
Prin sclipitoare treceri
Şi ascunse portice ale mării.
Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,
În jurul gâtului, în radă,
Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,
Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.
Iar sus, în casa cu cercei de viţă,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,
Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,
Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.
Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă –
Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,
Atâta roua din cer, atât tăcerea,
Marea jur împrejur împărţită,
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică,
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.
Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,
Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii.
Şi-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de mine şi de tine.
IV
Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.
Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit
Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Şi te iubesc, m-auzi?
Te ţin şi te port şi te-nveşmânt
În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,
Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?
Vă ţineţi în potop de mână, uzi.
Enormele liane şi apele vulcanilor,
Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,
Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,
În sclipitoarele roci ce ne vor preface,
Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor
Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.
Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi?
Iar timpul…
Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi?
Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii
Odată pentru totdeauna am cules-o.
Nu-i cu putinţă astfel să înflorească
Pe alt pământ, pe altă stea,
Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.
Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,
Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni
Să scuture o floare,
Ci numai noi doi, în mijlocul mării,
Din însăşi voinţa iubirii,
Ivit-am o insulă întreagă,
Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?
Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?
Te iubesc, te iubesc,
M-auzi?
(Traducere de Victor Ivanovici)
(variantă a părților III și IV)
Nu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la tine
Şi să-ţi şoptească:
Nu vă speriaţi,
Ea este bine
Şi vă aşteaptă
La celălalt capăt al meu.
(Întâlnire)
Niciunul dintre noi nu va realiza ceva de exceptie sau impunator daca nu va asculta soapta pe care o aude numai el.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeți. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.
(Rubaiate)
Întrebam aseară luna gânditoare:
– Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, –
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire, –
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…
– Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.
Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
– Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, –
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…
Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.
Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
– Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată
Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au
Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…
Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
– Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
(Şoaptele nopţii)
O tăcere de frunze care-și scad glasul de vară învățând șoaptele toamnei.
(Golia)