Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...
(Descântec de ploaie)
Ce definitorie poate fi prima întâlnire cu un om, prima impresie pe care ţi-o face. Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia.
Intre pasiune si suferinta asemanarea este atat de mare incat, de-a lungul timpului, oamenii au ajuns sa le confunde si sa le boteze cu acelasi cuvant: patima, a patimi. O ironie filologica.
Cine poate şti
De unde vine vara
Şi încotro se duce
Cântând
Caravana ei verde şi aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-şi trage povara,
Fierbinte şi dulce,
Din bostănărie,
Că se naşte în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereţi
De porfir şi nestemate
Şi cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.
(Cine poate şti)
Când mă întâlneam cu prieteni de-o vârstă cu mine, voiam să-i învăţ să se joace «de-a cenaclul»
(Unde scurte. Jurnal indirect)
Numai că o funcție sau o conștiință nu pot fi iubite, oricât de formidabile ar fi ele. Felul acesta al cuiva de a se insinua în tine printr-o parte a lui - chipul, vocea, felul de a gândi - nu face decât să-ți deschidă ființa către momentul unor întâlniri viitoare, când ajungi să-l cunoști pe celalalt „în carne și oase", abia atunci urmând ca relația ta cu el să se așeze în adevărul ei. Dar de câte lucruri imponderabile, de câte detalii, aparent nesemnificative, atârnă reușita unei întâlniri.
Uneori, când sunt fericită într-adevăr,
Simt sau poate numai mi se pare
Cum în vârful fiecărui fir de păr
Îmi creşte câte-o floare.
Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă
Cu podoaba aceasta împărătească,
Dar nu mă încumet să mişc fruntea
De teamă să nu mi se ofilească,
Şi nici să mă privesc într-o oglindă
De teamă să nu mi se desprindă.
Şi e destul să mă-ntristez numai un pic
Ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic.
Haideţi, puteţi încerca şi voi... binişor...
E uşor!
Nu trebuie decât să fiţi foarte fericiţi!
(Minune)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.