Citate de Ana Blandiana

Cred că poezia, la un anumit nivel de plenitudine, nu este nici optimistă, nici pesimistă. Ea reprezintă, mai degrabă, o a treia stare a spiritului, unde contrariile încetează să existe. Nu mai există contrarii deasupra unui anumit nivel de altitudine. Astfel, poezia seamănă cu însăşi natura care nu este nici bună, nici rea; ea pur şi simplu este. Astfel, poezia nu se mai supune obişnuitelor distincţii cotidiene.

Între ceea ce văd și ceea ce spun, Între ceea ce spun și ceea ce nu spun, Între ceea ce nu spun și ceea ce visez, Între ceea ce visez și ceea ce uit, Poezia.

Poezia, in functia ei originara, de factor al culturii timpurii, se naste in joc si ca joc. Este un joc sacru, dar, in sacralitatea lui, acest joc ramane totusi fara incetare la hotarul veseliei, al glumei si al divertismentului. Despre o satisfacere constienta a nevoii de frumusete nu este inca, multa vreme, vorba. Aceasta nevoie zace inchisa necunoscuta, in trairea actului sacru, care devine cuvant in forma poetica si este resimtit ca opera miraculoasa, ca betie, ca extaz.

Ar trebui să ne naştem bătrâni, Să venim înţelepţi, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge. Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând, Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei, Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi, Să fim copii la naşterea fiilor noştri. Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi, Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim, Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici, Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu… (Ar trebui)

Toată poezia tinde să devină anonimă. (Uz intern) © CCC

Poezia este arta de a face sa intre marea intr-un pahar.

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi, Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii. Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie", E urât şi poate nici nu e adevărat, Dar lasă-mă atunci când plouă, Numai atunci când plouă, Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie". Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu Eşti departe plecat şi eu te aştept, Şi tu ştii că te-aştept, Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept Şi totuşi aştept. E-n aer miros de dragoste viu, Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător, Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi, Şi eu te aştept. Doar tu ştii - Iubesc ploile, Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei... (Descântec de ploaie)

Poezia e un element esential al omului.

O poemă... după mine, trebuie să conţină tot: supărare, suferinţi, lăcrămi, disperări, dezgustări, scepticism, filosofie, credinţă, ironie, amor, înţelepciune, nebunie. O poemă trebuie să fie însăşi inima omului. Totul trebuie să întâlnească într-însa în confuziune şi pe neaşteptate, aşa cum este în viaţa reală. Râsul să fie lângă plâns; ura lângă amor. De la sublim la trivial, iată ce înţeleg eu prin o poemă, iată ce trebuie să fie ea! Pentru acest cuvânt, ea se compune din tot ce s-a scris şi s-a făcut până acuma, bun sau rău, şi se numeşte poema omenirii.

Mi-ar plăcea foarte mult această critică a poeziei: poezia este inutilă ca ploaia. (Uz intern, 1951) © CCC

Scopul poeziei nu este acela de a ne uimi cu o idee surprinzatoare, ci de a face ca un moment al existentei sa devina de neuitat si demn de o nostalgie greu de suportat. (Nemurirea) © CCC

Poezia este ca o pasare ce zboara invers.

Nu pot concepe poezia fără un miracol de smerenie la baza ei. (Uz intern) © CCC

Un vers frumos e ca un arcus purtat pe fibrele noastre sonore. Nu sunt gandurile lui, ci propriile noastre ganduri, pe care poetul le face sa cante in noi. Cand ne vorbeste de o femeie pe care a iubit-o, el ne trezeste delicios de dulce in suflete iubirile si durerile noastre trecute. Poetul e un evocator. Cand il intelegem, suntem tot atat de poeti ca dansul. Toti cati suntem, purtam in noi cate un exemplar din fiecare din poetii nostri, pe care nimeni nu-l cunoaste, si care va disparea pentru totdeauna, odata cu toate variantele lui, cand vom inceta sa mai simtim. Si credeti oare, ca am iubi intr-atata pe liricii nostri daca ne-ar vorbi despre altceva, decat despre noi?

Poezia e o taina si o lucrare de sine statatoare.

Cele mai surprinzătoare poezii surprind în primul rând prin absența surprizelor. (Uz intern) © CCC

Dulce poezie! Cea mai frumoasă dintre arte! Tu care, starnind in noi puterea creatoare, ne aduci aproape de tot de divinitate. (Femeia sezand) © CCC

Nu e adevarat poet mare decat acela care creste puterea de a simti a neamului sau si prin el, a omenirii.

Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) © CCC

Poezia să fie o imagine, dar nu o expoziţie de imagini, nu se face o oglindă alăturând mai multe oglinzi. (Aforisme și reflecții) © CCC