Citate de Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni, Să venim înţelepţi, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge. Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând, Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei, Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi, Să fim copii la naşterea fiilor noştri. Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi, Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim, Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici, Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu… (Ar trebui)

Se poate prevedea ziua cand, fonograful si cinematografia devenind singurele forme de imprimare folosite, poetii vor avea o libertate fara precedent. (Spiritul nou si poetii) © CCC

Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.

Poetul înțelege mai bine natura decât omul de știință. © CCC

Un mare poet este mai puţin un inventator şi mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Poeții sunt damnați... dar priviți-i cu ochii îngerilor. © CCC

Poetul - un donator de sange la spitalul cuvintelor.

Intre pasiune si suferinta asemanarea este atat de mare incat, de-a lungul timpului, oamenii au ajuns sa le confunde si sa le boteze cu acelasi cuvant: patima, a patimi. O ironie filologica.

Purtăm fiecare o dragoste-n noi, dar eu pentru tine şi tu... pentru alta. şi focul ne mistuie crunt, pe-amândoi, eu ard pentru tine, tu arzi... pentru alta.   Aştept un cuvânt, aştepţi un cuvânt, dar eu de la tine şi tu de la alta, şi braţul în vis ţi-l văd mângâind, dar tu, în visare, nu vezi decât pe alta...   Şi ce ne rămâne atunci de făcut, când soarta nu ştie decât să dezbine? Trăim amândoi, trăim doar iubind, deşi eu pe tine, tu totuşi pe alta. (Delir)

Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.

Cine poate şti De unde vine vara Şi încotro se duce Cântând Caravana ei verde şi aurie? Unii zic c-ar veni Din pământ, Că-şi trage povara, Fierbinte şi dulce, Din bostănărie, Că se naşte în pepenii verzi, În miezul lor Strălucitor Ca un palat Luminat De rubine, Cu pereţi De porfir şi nestemate Şi cu pardoseala purpurie. Tot ce se poate, Dar mie Mi-a spus o fetiţă cuminte Că-şi aduce aminte Cum vara vine din copilărie, Şi cum, În miros de lapte, de fân şi de fum, Alunecă de-aici, Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici, Înspre bunici. (Cine poate şti)

Poezia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce-ai suferit.

Uneori, când sunt fericită într-adevăr, Simt sau poate numai mi se pare Cum în vârful fiecărui fir de păr Îmi creşte câte-o floare. Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă Cu podoaba aceasta împărătească, Dar nu mă încumet să mişc fruntea De teamă să nu mi se ofilească, Şi nici să mă privesc într-o oglindă De teamă să nu mi se desprindă. Şi e destul să mă-ntristez numai un pic Ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic. Haideţi, puteţi încerca şi voi... binişor... E uşor! Nu trebuie decât să fiţi foarte fericiţi! (Minune)

Cand locul rezervat poetului nu e gol, el e primejdios.

Vreau să fiu un poet nou atît în formă, cît şi în fond, dar – în opoziţie cu unii moderni care nu au o bază suficientă a artei lor – am gustul profund al marilor epoci, adică vreau să spun că stimez infinit Marele Secol şi, în mod particular, pe cei care au dreptul să se cheme clasici.

Poezia nu este o succesiune de experiente, ci o succesiune de viziuni.

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat.

Iarta-ma ca iubirile se fac nou-nascuti, Si nou-nascutii singuratati, si singuratatile iubiri…

Nu-ţi trebuie statui, nici osanale, Căci versul tău cel ferecat în zale Mai tare-i decât bronzul şi granitul. (Statuii lui Eminescu)

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne, Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne, Dansului meu i-e vântul ecou.   De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele. Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc, Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.   Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe - Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ, Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!   Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul, lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi - Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul, Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi! (Dans în ploaie)