Citate de Guillaume Apollinaire

Si viata mea, pentru ochii tai, incet se otraveste. (Brandusele de toamna) © CCC

Ronsard, care pe vremea lui trecea drept prințul poeților francezi, în opinia domnului Balzac era doar cel mult materialul și începutul unui mare poet... (Prefață la Operele lui Malherbe) © CCC

Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.

Un mare poet este mai puțin un inventator și mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Sa nu incerci niciodata sa privesti in viitor.

Un poet este o fiinta nefericita a carui inima este sfasiata de suferinte secrete, dar ale carei buze sunt atat de ciudat alcatuite, incat atunci cand suspinele si tipetele le scapa, suna ca o muzica frumoasa.

Un mare poet este mai puţin un inventator şi mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Voi trăi în orice cântec, orice frunză-mi va fi soră Orice fir de iarbă prieten, orice seară auroră, Orice foşnet frate dulce, casă-mi va fi orice zare, Căci prin toate trece veşnic harfa mea nemuritoare.

Poetul înțelege mai bine natura decât omul de știință. © CCC

Poetul, ca si soldatul, nu are viata personala.

Am înţeles că munca poetului adesea este îndreptată nu spre poezia însăşi, ci către inovaţiile demonstrate, că poezia lui este desăvîrşită. (Aleph)

Omul este in cautarea unui nou limbaj asupra caruia gramatica niciunei limbi nu va avea nimic de spus. (Caligrame) © CCC

Am dat totul soarelui, totul, in afara de umbra mea. © CCC

Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.

Poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală.

De număr, socotesc întâi poeții, Pe urmă soarele şi vara, Iar după vară, cerul – Şi asta ar fi tot. Însă de recapitulez, Poeții par să le cuprindă toate – Pe ceilalți, spectacolul nu prea-i interesează. Spun, deci, poeții – și-nţeleg tot ce e viaţă. O vară ţine pentru ei întregul an, Și pot crea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă, Iar dacă cerul, în sfârşit, Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeții Celor ce cred într-înșii Le va fi-ndreptăţit și visul trecător, Spre binecuvântarea lor. (De număr, socotesc întâi poeţii) (Traducere de Margareta Sterian)

Sa trecem deci caci toate-s trecatoare, Ma voi intoarce-adeseori in gand. O, amintirea-i corn de vanatoare Al carui sunet moare-n vant. (Corn de vanatoare)

Cuvintele poetului plutesc neîncetat în jurul porților raiului și ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea. (Divanul occidental-oriental, 1819)

Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte Şi iubirile noastre — Se cade poate să-mi aduc aminte — După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână În timp ce pe sub podul Braţelor noastre curge şi se-ngână Unda privirilor de-atâta timp străină.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Se duc iubirile ca apa curgătoare, Se duc iubirile — Cât de înceată-i viaţa când doare Și cât de aprigă speranţa arzătoare.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Zilele trec, săptămânile trec înainte, Nici timpurile duse Nu revin, nici iubirea fierbinte — Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân. (Podul Mirabeau) Poezie scrisă după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în 1912.

Vreau să fiu un poet nou atît în formă, cît şi în fond, dar – în opoziţie cu unii moderni care nu au o bază suficientă a artei lor – am gustul profund al marilor epoci, adică vreau să spun că stimez infinit Marele Secol şi, în mod particular, pe cei care au dreptul să se cheme clasici.