Vederea durerii provoaca neplacere daca nu exista o frumusete in cel ce sufera, o frumusete care sa poata preschimba neplacerea in dulcele sentiment al compasiunii.
Suferinta incercata de un barbat dintr-o bucata nu ar trebui sa fie mai sfredelitoare decat o ingaduie masura, nici mai mare decat rana.
Prea multa suferinta, ca si prea multa bucurie, intrece masura si dureaza putin. Inima omului nu poate sa ramana multa vreme la o extrema.
Pentru inimile care au suferit multa vreme, bucuria e asemanatoare cu roua pentru pamanturile parjolite de soare; inima si pamantul sorb ploaia aceasta binefacatoare care cade peste ele, iar dinafara nu se vede nimic.
O durere mare este intocmai ca o raza dumnezeiasca ce transfigureaza pe cel ce sufera.
Bucuria si tristetea ajunse la culme au efecte asemanatoare; si cand unul sau altul din aceste simtaminte ne surprinde pe neasteptate, ne cufunda intr-o groaznica tulburare, incat ne face, uneori sa ne pierdem pana si judecata.
Toate actiunile noastre trebuie sa tinda sa ne abata de la suferinta si neliniste. In clipa cand am atins acest tel, toate furtunile sufletului se imprastie, deoarece fiinta noastra nu mai rataceste spre lucruri care-i lipsesc si nici nu cauta altele prin care ar putea sa-si acopere nevoia de sanatate sufleteasca sau fizica. Caci noi urmarim placerea numai atunci cand suferim de lipsa ei. In momentul cand nu mai suferim, nu avem nevoie de placeri. De aceea sustinem ca placerea este inceputul si telul unei vieti fericite. Placerea este, dupa noi, cel mai insemnat bun al naturii… Cand sustinem ca placerea este scopul suprem, nu ne gandim la placerile destrabalatilor si ale simturilor, asa cum pretind cativa nestiutori care combat si deformeaza invatatura noastra, ci ne referim numai la lipsa suferintelor fizice si psihice… Nu exista viata placuta fara intelepciune, onestitate si dreptate, iar acestea nu pot fi despartite de placere. Cine nu traieste rational, onest si drept, acela nu are o viata fericita.