Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.
Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti…
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.
(Elegie)
Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
(Iubire)
Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul.
(Trestia revoltată)
That soft autumnal time
Is gone, that sheds upon the naked scene
Charms only known in this our northern clime,
Bright seasons far between.
The woodland foliage now
Is gathered by the wild November blast;
Even the thick leaves upon the oaken bough,
Are fallen, to the last.
The mighty vines that round
The forest trunks their slender branches bind,
Their crimson foliage shaken to the ground,
Swing naked to the wind.
Some living green remains,
By the clear brook that shines along the lawn,
But the sere grass stands white o’er all the plains,
And the bright flowers are gone.
But these, these are thy charms —
Mild airs, and tempered light upon the lea,
And the year holds no time within his arms,
That doth resemble thee.
The sunny noon is thine,
Soft, golden, noiseless as the dead of night,
And hues that in the flushed horizon shine,
At eve and early light.
The year’s last, loveliest smile,
Thou com’st to fill with hope the human heart,
And strengthen it to bear the storms awhile,
Till winter’s frowns depart.
O’er the wide plains that lie
A desolate scene, the fires of autumn spread,
And on the blue walls of the starry sky,
A strange wild glimmer shed.
Far in a sheltered nook,
I’ve met, in these calm days, a smiling flower,
A lonely aster, trembling by a brook,
At noon’s warm quiet hour.
And something told my mind
That should old age to childhood call me back,
Some sunny days and flowers I still might find
Along life’s weary track.
(Indian summer)
Toamna… al anului ultim, cel mai frumos surâs.
Autumn… the year’s last, loveliest smile.
© CCC (2008)
Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea
să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib
pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis,
de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca,
zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.
(Vis vegetal)
Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-ațâță
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.
O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.
E toamnă.
(Amurg de toamnă)
Primăvara nu are atâtea flori,
Toamna, atâția struguri copți,
Vara, atâtea arșițe fierbinți,
Iarna, atâtea reci înghețuri,
Nici marea nu are atâția pești,
Nici Beauce, atâtea recolte,
Nici Bretania, atâtea nisipuri,
Nici Auvergne, atâtea fântâni,
Nici noaptea, atâtea limpezi făclii,
Nici pădurile, atâtea ramuri,
Pe cât port eu în inimă, pentru tine,
Iubita mea, tristețe și durere.
(Primăvara, volumul Iubirile)
Copyright © CCC
Şuvoi de stropi de lumină
Din pomi ca de aur tot pică
Pe coama vântului rece
Şi ceaţa-n bucăţi o despică.
Copacii-şi dezbracă veşmântul
Şi braţele-n vânt şi le zboară.
Şuvoi de stropi de lumină,
E toamnă târzie afară.
(Amurg de toamnă)
Mai ales către mijlocul toamnei, nopțile Calcuttei ajungeau neînchipuit de frumoase. Nu le pot asemui cu nimic căci se împleteau în văzduhul lor melancolia nopții mediteraniene și sonoritatea nopții nordice, cu sentimentul de risipire în neființă pe care ți-l sădește în suflet noaptea mărilor orientale și acele tari miresme vegetale care te întâmpină de cum pătrunzi în interiorul Indiei.
Pentru mine, îndeosebi, nopțile acestea erau însuflețite de o magie față de care nu mă puteam în nici un chip apăra. Deseori, chiar înainte de a mă împrieteni cu cei doi vestiți învățați, petreceam ceasuri întregi rătăcind pe străzi, și mă întorceam acasă, uneori, la apropierea zorilor.
(Nopți în Serampore)