Ai dreptate, cuvintele lipsesc, inima e plină, vorbele sunt goale, cum putem spune că iubim? Cum să-ţi exprimi iubirea ? Cum aş putea să-i spun asta unei femei ca tine? Cu ce cuvinte să descriu acest amestec de tandreţe, respect, apreciere, admiraţie, devotament şi adoraţie pe care un suflet ca al tău îl naşte într-o inimă ca a mea? Renunţ. Limbajul omenesc nu este făcut pentru a exprima infinitul şi mă mulțumesc doar să îţi spun că te iubesc!
(Scrisoare către Léonie d’Aunet)
© CCC
Când iubeşti, eşti tânăr totdeauna,
treci cu fruntea sus, încrezător,
iei în braţe şi opreşti furtuna,
duci pe umeri visul tuturor.
Când iubeşti, eşti bun, eşti-nalt, eşti tare.
Aperi cu putere orice legi:
nu faci răni, te-apleci la fiecare.
Rupi din tine suflet şi le legi.
Când iubeşti, ţii căile măsurii.
Peste toate treci fără dureri.
Nu ascunzi, nu jefuieşti ca furii,
dai orice, fără nimic să ceri.
Când iubeşti, oricărui i te dărui,
dai în lături toate şi le poţi…
doar cu vorba şi cu gândul nărui
și te-arunci în luptă pentru toţi.
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îţi vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Şi toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţa nouă şi de primăvară.
(Sărută-mă…)
E atâta ură
Strânsă între noi,
Sunt atâtea ziduri,
Sunt atâtea ploi.
Sunt atâtea visuri
Care ne-au minţit
Şi-o atât de rece
Lamă de cuţit.
Tu mai treci prin rouă,
Eu mai dau prin gropi
Şi-s aceleaşi urme
Sub aceiaşi plopi.
Dar e-atâta ură
Dincolo de drum
Cât s-ajungă toate
Pulbere şi scrum.
Eu mai vin pe-acasă,
Tu mai plângi un an
Şi-s atâtea vorbe
Aruncate-n van.
Sunt atâtea lanţuri
Sunt atâtea chei –
Ce mai pot să-ţi dărui,
Ce mai poţi să-mi iei?
(Cântec de dragoste)
Despre prietenul tău, vorbește de bine, despre dușmanul tău, nu spune nimic.
Proverb englez
© CCC
A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
“Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul…
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul…
Şi slava ta-n gheenă rămânea…
Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare”…
(Într-un miez de noapte)
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.