Citate de Denis Diderot

Cei carora li se da locul al doilea in mod unanim si nu cedeaza locul intai nimanui il merita incontestabil.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veştejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată. N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme. S-o pornesc din nou desculţ la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme. Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii. O, pierdutul prospeţimei har Cu vioiul clocot al simţirii! În dorinţi încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineaţă. Toţi suntem vremelnici pentru veci Rar ning fagii frunzele deşarte… Binecuvântat să fie deci Că trăiesc şi că mă duc spre moarte. (Nu regret, nu mă jelesc, nu strig) (Traducere George Lesnea)

Cu religiile se intampla asa cum se intampla si cu canoanele manastiresti: slabesc, pe masura ce le trece vremea. Nu sunt decat sminteli neputincioase fata de imboldurile statornice ale naturii, care ne readuce sub porunca legilor ei.

Viata frumoasa si utila este aceea in care gandirea si actiunea se sustin neincetat una pe cealalta.

Omul, in inima caruia s-a inradacinat atat de adanc dra­gostea pentru viata, face tot ce-i cu putinta ca sa-si pastreze viata, atat de grea uneori si atat de scumpa intot­deauna.

Tot ceea ce are timp, exista.

A trai este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor exista, atata tot.

Un lung tren ne pare viaţa. Ne trezim în el mergând, Fără să ne dăm noi seama, Unde ne-am suit şi când. Fericirile sunt halte, Unde stăm câte-un minut, Până bine ne dăm seama, Sună, pleacă, a trecut. Iar durerile sunt staţii! Lungi, de nu se mai sfârşesc Şi în ciuda noastră parcă, Tot mai multe se ivesc. Arzători de nerăbdare, Înainte tot privim, Să ajungem mai degrabă La vreo ţintă ce-o dorim. Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe şi dureri, Noi trăim hrăniţi de visuri Însetaţi după plăceri! Mulţi copii voioşi se urcă. Câţi în drum n-am întâlnit, Iar câte-un bătrân coboară, Trist şi frânt, sau istovit. Vine-odată însă vremea, Să ne coborâm şi noi. Ce n-am da atunci o clipă, Să ne-ntoarcem înapoi? Dar pe când, privind în urmă, Plângem timpul ce-a trecut, Sună goarna VEŞNICIEI: Am trăit şi n-am ştiut. (Trenul vieții)

Miserrimum est arbitrio alterius vivere. A trai dupa cum iti dicteaza cineva, e un lucru foarte neplacut.

Urasti viata? Nu cred. Viata e ca o femeie pe care o iubesti si care te insala. Toata ura ce ti-o indrepti impotriva ei e in fond tot dragoste.  Oare ai uri pe femeia care te-a inselat daca n-ai mai iubi-o inca?

Limita dintre viaţă şi moarte se numeşte tăcere.

Viaţa e plină de infinite absurdităţi, care, fără jenă, nici măcar nu au nevoie să pară verosimile; pentru că sunt adevărate. (Șase personaje în căutarea unui autor)

Se tin discursuri nesfarsite impotriva pasiunilor. Toate suferintele omului se pun pe socoteala lor si se uita ca tot ele sunt si izvorul tuturor placerilor lui. In constitutia lor exista un element despre care nu se poate spune nici prea mult bine, nici prea mult rau: ceea ce nu-mi place insa este ca ele nu sunt privite decat in aspectul lor negativ… numai pasiunile, pasiunile mari, pot sa inalte sufletul la lucrurile mari. Fara pasiuni nu exista nici sublimul, fie in moravuri, fie in creatie, si artele frumoase s-ar intoarce inapoi la copilaria lor, iar virtutea s-ar bagateliza . . .

Viața este pentru fiecare om o celulă solitară ai cărei pereți sunt oglinzi. © CCC

Faceti ca binele fiecaruia sa fie atat de strans legat de binele general incat nici un cetatean sa nu poata dauna societatii, fara sa-si dauneze lui insusi; asigurati rasplata pentru virtute dupa cum ati asigurat pedeapsa pentru ticalosie.

Atunci când există ceva mai presus de viață, viața devine frumoasă. © CCC

La drept vorbind, foarte putini oameni traiesc in ziua de azi, dar iau masuri pentru a trai altadata.

Non vivere bonum est, sed bene vivere. Nu-i totul sa traiesti oricum, ci sa traiesti corect.

Nu incerca sa traiesti vesnic. Nu vei reusi.

…Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină, încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea, încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…