Citate de Anatole France

Daca stai sa judeci cu luare-aminte faptele noastre, gasesti intotdeauna in ele felurite neajunsuri, si aceasta pentru ca natura, felurita si ea, il lumineaza pe unul intr-o privinta si pe altul in alta; de aceea, se intampla ca, stiind un ins un lucru pe care celalalt nu-l stie si necunoscand ce anume are de gand celalalt, fiecare isi da seama cu usurinta de greseala semenului sau, dar nu de a sa, si tuturor ni se pare ca suntem foarte intelepti, si poate mai mult tocmai in acele lucruri in care ne vadim mai nebuni.

Durerea… nimic mai bun ca sa-ti largeasca spiritul.

Viata ar fi intr-adevar prea trista daca trandafiriul roi al gandurilor zburdalnice n-ar veni din cand in cand sa mangaie batranetele oamenilor cumsecade.

Ca viata sa fie plina si mareata, e necesar s-amestecam in ea trecut si viitor. Opera noastra de poezie si arta suntem datori s-o savarsim in cinstea mortilor si in acelasi timp gandind la cei ce se vor naste. Ne impartasim astfel din tot ce-a fost, ce este si ce va fi.

In ochii omului, propriile sale actiuni - trecute, prezente si viitoare - ii apar in intregime colorate in culorile necesitatii.

Nu fenomenele naturii chinuiesc pe oameni, ci parerile lor despre ele. Asa, bunaoara, moartea n-are nimic de temut. Dar parerea noastra, aratand-o ingrozitoare, o face intr-adevar ingrozitoare. De aceea, la orice piedica, durere sau nenorocire, tu nu da vina pe altul decat pe tine, adica pe parerea ta. Caci prostul la toate da vina pe altii; cel ce incepe a se lumina, da vina pe sine; iar inteleptul, nici pe altul, nici pe sine.

Ideea…dintr-o idee poti sa fii fericit ori sa suferi cumplit; sa mori ori sa traiesti.

Lucrurile absurde sunt singurele agreabile, singurele frumoase, singurele care dau har vietii si ne impiedica sa murim de plictiseala.

Alaturi de realitatea reala exista in fiecare din noi o alta realitate intima, bazata pe aprecieri de valoare - o realitate ideala -, daca se poate spune, in care realitatea exterioara nu patrunde decat costumata in hainele pe care i le pretinde eticheta catorva prejudecati sub care judecam lumea…

Exista un principiu: sa judeci omul dupa fapta.

Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.

O clasa invinsa, suprimata de pe arena istoriei, tinde sa identifice destinul ei cu pieirea generala a intregii societati.

Ceea ce spui despre tine insuti e intotdeauna poezie.

Cand fiecare privim lucrurile sub alte aspecte si cu alti ochi, nu putem sa le gasim toti la fel.

Cand se spune ca viata e buna si cand se spune ca este rea, spunem lucruri fara nici o noima. De fapt, trebuie sa spunem ca e si buna si rea in acelasi timp, fiindca numai prin ea putem sa ne dam seama de ce este bunul si ce este raul. Adevarul adevarat este ca viata este delicioasa, oribila, incantatoare, abjecta si dulce, si amara, si ca ea e totul pe pamant.

Singurele opere durabile sunt operele de circumstanta. Si la drept vorbind, nici nu exista altceva decat opere de circumstanta, fiindca toate depind de locul si de modul in care au fost create. E cu neputinta sa le intelegem si sa le iubim cu dragoste inteligenta daca nu cunoastem timpul, locul si circumstantele originii lor.

Acelasi lucru e pretuit in moduri diferite de catre oameni, care-s nesiguri in judecata lor si supusi greselii.

Nimeni nu crede indeajuns ca greseste atat cat i se ingaduie. Atat de mult isi iarta fiecare siesi.

Numai imbecilitatea orgolioasa poate sa-si inchipuie ca a produs o opera care traieste prin ea insasi. Cea mai buna dintre ele, n-are valoare decat prin raporturile ei cu viata. Cu cat surprind mai lesne raporturile astea, cu atat opera intereseaza mai mult.

Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori  si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.