Citate despre Furtuna

Lumea nu poate darui nicio bucurie asemanatoare cu cea pe care o rapeste.

„Bunele vremi de odinioara" - toate vremurile par bune cand sunt vechi.

Si daca rad de toate de-aici de pe pamant, O fac numai de teama ca nu cumva sa plang. © CCC

Cine poate spune De ce maine, Ziua de azi va fi ziua de ieri… © CCC   Who can say Why today, Tomorrow, will be yesterday… Lord Byron

Am vazut furtunile femeilor, le-am vazut pe cele ale marilor si am plans mai mult pentru indragostiti decat pentru marinari.

Oamenii au facut bunele purtari si acum bunele purtari ii fac pe oameni.

Desigur, este placut sa-ti vezi numele tiparit. O carte ramane o carte, chiar daca nu este nimic in ea.

Adevarul este totdeauna straniu - mai straniu decat inchipuirea.

Iarna britanica se termina in iulie, pentru a reincepe in august.

Bucuria s-a nascut geamana.

Am stat în Veneția pe Puntea Suspinelor, Palat, de-o parte și temniță, de alta. (Pelerinajul lui Childe Harold, 1812-1818) Puntea Suspinelor (în italiană, Ponte dei Sospiri) a fost construită la începutul secolului al XVII-lea pentru a lega camerele de interogatoriu din Palatul Dogilor cu închisoarea, palatul fiind despărțit de aceasta doar printr-un canal. Această punte-pasarelă, acoperită, are două coridoare paralele și trece peste Rio de Palazzo o de Canonica (Râul Palatului sau Râul Canonicului). Numele Puntea Suspinelor sugerează oftatul prizonierilor duși în fața judecătorilor, în timpul ultimei lor priviri spre Veneția. Era așadar ultima imagine a libertății pentru cei ce urmau să-și încheie zilele în închisoare. Există mai multe poduri cu același nume, în special în Cambridge și Oxford. Puntea a fost denumită astfel de poetul englez Lord Byron, într-unul dintre poemele sale din secolul al XIX-lea, Pelerinajul lui Childe Harold.

O, dacă Soarta ne unea, Cum îmi juraseși, mi se pare, N-aș mai fi fost, în pacea mea, De-atâtea nebunii în stare!   De vină tu ești, deci, deși Certat sunt eu, pentru păcate, De cei ce n-au de unde ști Că tu ai rupt logodna, poate.   Mi-era, ca și al tău, curat Pe-atuncea sufletul, de-aceea Putea curma orice păcat. - Azi, altuia îi ești femeia!   Aș fi în stare să-i zdrobesc Și liniștea și fericirea, Dar pentru că te mai iubesc, regret Nu-l pot urî - așa mi-e firea!   De când plecat-ai, în zadar Îmi caut tihna, chip de înger! Tot ce găseam la tine, doar La multe caut azi, și sânger!   Adio, deci, nu te regret, Nădejdea-n ajutor nu-mi vine; Mândria însă-ncet, încet, M-o face să te-alung din mine! (…)   Azi, caut alte bucurii: În câte o ceată zgomotoasă (Pe gânduri, aș înnebuni!) Încerc sa uit tot ce m-apasă.   Dar chiar așa, câte un gând Se mai strecoară prin beție, - Și diavolii m-ar plânge - aflând Că te-am pierdut pentru vecie! (Unei doamne)

Precum aduce-n sârg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vânt grăbit Cu norii după el cum vine.   Urlând le cârmuia cărarea Purtându-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimânte zarea.   Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cânt de rugă, Trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă.   Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimântată De-atâta spaimă ce făcu, De-abia veni, pierind deodată.   S-a dus cum a venit. Departe Spre-adâncul orizont s-a dus Şi spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi râde soarele lui marte! (Furtuna primăverii)

In poezie, nimic nu e mai greu decat inceputul - poate, doar, sfarsitul.

Iubirea nu aduce nici un dar mai generos decat aripile sale.