Citate de Serghei Esenin

Orice peisaj este o stare a sufletului.

Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia Care pluteşte spre ţărmuri noi... (Spovedania unui huligan)

Toate sufletele goale tind spre opinii extreme.

Sufletul se naste batran, dar devine tanar. Asta este comedia vietii. Iar corpul se naste tanar si devine batran. Asta este tragedia vietii.

Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă? Ţie cu supunere mă-nchin! Mica-ţi casă, seara de aramă, Lumineze-o paşnic şi senin.   Mi se scrie că eşti tulburată, Că ţi-i dor de mine ne-ncetat, Că ades baţi drumul, supărată, În paltonul vechi şi demodat.   În albastre seri ţi se năzare - Gând pustiu, ce lacrimei dă val - Că la crîşmă, într-o-ncăierare, Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.   Mamă, nu-i nimic! Delirul fură Gândul tău, ducându-l spre prăpăd; Nu-s beţiv chiar în aşa măsură, Ca pierind, să nu te mai revăd.   Ca-n trecut mi-i inima duioasă, Am un vis, un vis pe care-l storc: Să mă smulg din dorul ce m-apasă Şi la noi acasă să mă-ntorc.   Eu voi reveni pe când răsfaţă, Pomii-n floare, satul meu tăcut. Dar să nu mă scoli de dimineaţă, Cum opt ani în urmă ai făcut.   Nu trezi deşertăciunea crudă, Nici regretul că mă risipesc. Prea devreme, pierdere şi trudă, Mi-a fost dat trăind să pătimesc.   Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe! Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost. Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe, Numai tu dai vieţii mele rost.   Fie-ţi deci neliniştea uitată, Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat, Nu mai bate drumul, supărată, În paltonul vechi şi demodat. (Scrisoare mamei) (Traducere George Lesnea)

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veştejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată. N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme. S-o pornesc din nou desculţ la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme. Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii. O, pierdutul prospeţimei har Cu vioiul clocot al simţirii! În dorinţi încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineaţă. Toţi suntem vremelnici pentru veci Rar ning fagii frunzele deşarte… Binecuvântat să fie deci Că trăiesc şi că mă duc spre moarte. (Nu regret, nu mă jelesc, nu strig) (Traducere George Lesnea)

Fiecărui suflet îi aparţine altă lume; fiecare suflet este pentru alt suflet o lume ascunsă. (Așa grăit-a Zarathustra 3, 317)

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr. Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.   M-a-ntrebat: "Afară viscolu-i buimac? Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?"   Am răspuns iubitei: "Azi, prin vânt şi ger, Cineva flori albe leapădă din cer.   Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin, Eu şi fără tine sunt de viscol plin. (Poartă-n ochi seninul) (Traducere George Lesnea)

Sufletul e o realitate cutremuratoare. Nu poate fi cumparat, nu poate fi vandut si scos la mezat. Poate fi insa otravit sau adus la desavarsire. Exista un suflet in fiecare dintre noi.

Pentru ce te zbuciumi şi amar zâmbeşti? Dragă-mi este alta, tu deloc nu-mi eşti. Ştii prea bine însăţi, ştii prea bine tot - N-am venit la tine, să te văd nu pot. N-am avut ce face, când pe-aici treceam, Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam. (Pentru ce te zbuciumi) (Traducere George Lesnea)

Toamna desfrunzită a sufletelor voastre îmi place s-o luminez în amurguri. (Spovedania unui huligan)

Dacă din bunurile tale trecătoare ai pierdut Și în cămara ta mică Doar două pâini ți-au mai rămas, Vinde una și cu banii primiți, Cumpără zambile pentru a-ți hrăni sufletul. © CCC

Lor puţin le pasă de poemele mele. Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul, Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa. (Spovedania unui huligan)

Seri, ah, seri albastre, nopți cu lună beată, Mândru-am fost și tânăr și frumos, odată… Pentru totdeauna, fără rost și parte, Toate pe alături au zburat, departe… Inima-i rănită, ochii stau s-apună…. Fericiri albastre! Nopți, ah, nopți cu lună! (Seri, ah, seri albastre, 1925) (Traducere George Lesnea – ”Poezii” 1957)

Sufletul doreste conlocuirea cu trupul pentru ca, fara membrele acestuia, n-ar putea nici actiona, nici simti.

Un suflet unit in sine este asemenea unei intinderi linistite de apa.

Focul vânăt e gonit de vânt, zările-au uitat să mă mai doară… de iubire-ntâia oară cânt, la scandal renunţ întâia oară.   Am fost crâng părăginit pe loc La femei şi votcă dam năvală Nu-mi mai place azi să beau, să joc, Să-mi pierd viaţa fără socoteală.   E de-ajuns să te privesc tăcut Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul Că uitând întregul tău trecut Tu să nu mai poţi pleca la altul.   Tu – mers gingaş, tu surâsul meu, Dac-ai şti, cu inima-i pustie, Cum poate iubi un derbedeu Şi cât poate de supus să fie.   Cârciumile le-aş uita pe veci n-aş mai şti nici versul ce înseamnă de-aş atinge-aceste braţe reci şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.   Veşnic te-aş urma pe-acest pământ Departarea mi-ar părea uşoară… De iubire-ntâia oară cânt La scandal renunţ întâia oară... (Focul vânăt)

Pe mesteacăn, iată,

Sub fereastra mea

Cade argintată,

Mantie de nea.

 

De pe ramuri grele

Cu omăt pufos,

Tivuri cu dantele

Ciucuri albi au scos.

 

Blând pe promoroacă

Tihna stele-a nins,

Şi-n mesteacăn joacă

Aurul aprins.

 

Zările coboară,

Împrejur cuminţi

Şi pe ramuri iară,

Risipesc arginţi.

(Mesteacănul)

Tot astfel a trebuit sa gandesc si despre parintii mei. Ei spun ca eu sunt copilul lor si ca as fi ca ei. Dar chiar daca trebuie sa ii iubesc sunt pentru ei un om strain pe care nu-l pot intelege. Si ceea ce este esential la mine si poate fi tocmai esenta sufletului meu, ei considera ca e neimportant si atribuie acest ceva tineretii sau toanelor mele. Si cu toate acestea tin la mine si mi-ar face cu draga inima tot binele din lume. Un tata ii poate da copilului sau nasul si ochii si chiar si mintea drept mostenire, dar nu si sufletul. Acesta e nou odata cu fiecare om.

Sînt bolnav de amintirea copilăriei. Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie, Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească La focul zorilor. (Spovedania unui huligan)