Opunând ura urii, nu faci decât să o răspândeşti, atât la suprafaţă, cât și în profunzime.
(Toți oamenii sunt frați)
© CCC
Cel care urăște e un om care ține în mână o lupă, iar când urăște pe cineva, cunoaște exact suprafața corpului acelei persoane, de la tălpile picioarelor până la fiecare fir de păr de pe capul celui pe care îl urăște.
© CCC
Urăsc omenirea, pentru că mă consider unul dintre cei mai buni dintre oameni și știu cât de rău sunt.
© CCC
Ar fi un subiect curios de cercetare şi studiere acela de a stabili dacă ura şi iubirea nu sunt în fond unul şi acelaşi lucru. Fiecare din ele, în cea mai dezvoltată formă a lor, presupune un grad ridicat de intimitate şi de cunoaştere a inimii; fiecare face pe un individ să depindă de alt individ în hrana lui sufletească sau spirituală. Atât cel ce iubeşte cu pasiune, cât şi cel ce urăşte nu mai puţin pătimaş se simt deopotrivă de pierduţi şi părăsiţi când obiectul pasiunii lor dispare. Din punct de vedere filosofic deci, cele două pasiuni par esenţial identice, cu singura deosebire că, din întâmplare, una ne apare scăldată într-o strălucire cerească, iar cealaltă într-o lumină sumbră şi sinistră.
(Litera stacojie)
E spre cinstea firii omeneşti că acolo unde egoismul ei nu este pus în joc, ea este gata mai degrabă să iubească decât să urască. Printr-un proces treptat şi domol, însăşi ura ajunge să se transforme în iubire dacă schimbarea nu este împiedicată printro nouă şi neîntreruptă stârnire a duşmăniei iniţiale.
(Litera stacojie)
Dragostea, ura, n-ai decât de ales, totul se află sub acelaşi acoperiş şi poţi, dedublându-ţi existenţa, să dezmierzi cu o mână şi să loveşti cu cealaltă.
(Legăturile primejdioase)
Este mai cinstit să urăști pe față decât să-ți ascunzi gândul sub un chip înșelător.