Încă de la vârsta copilăriei, trăim cu spiritul turmentat şi ne legăm viaţa de un Luceafăr. Niciodată nu ne mai luăm ochii de la steaua destinului şi, pentru fiecare dintre noi, acel licăr devine un ideal ceresc, o pecete a noastră în univers.
Viata este o tapiserie minunata. Individul nu e decat un detaliu neinsemnat dintr-un desen urias si sublim.
A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
“Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul…
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul…
Şi slava ta-n gheenă rămânea…
Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare”…
(Într-un miez de noapte)
Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-şi doreşte ochii apostolilor care
Şterşi, îl jeleau pe zeul ce valu-l despica?
Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,
Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;
Fremătător orgoliul sau voluptatea, când
Dă, muzicii, asemenea făgăduinţi nebune!
(Onoarea de a suferi – CVI (poezia 106), 1927)
Nimeni nu a trăit în trecut, nimeni nu va trăi în viitor; numai prezentul este viată.