Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,
Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac…
Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!
Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,
Crăiasa mea iubită – regina florilor –
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!
Să nu te văd iar tristă, – ci dornică de viaţă,
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,
Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,
– Să nu te mai ajungă durerile de-acum…
(Iubitei întristate)
Cine poate şti
De unde vine vara
Şi încotro se duce
Cântând
Caravana ei verde şi aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-şi trage povara,
Fierbinte şi dulce,
Din bostănărie,
Că se naşte în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereţi
De porfir şi nestemate
Şi cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.
(Cine poate şti)
Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; –
Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!
(Un gând)
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt
Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt,
Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită…
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti,
Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti,
Oglindită-n geamul larg deschis în soare…
Dorul meu,
În suflet mi-a crescut o floare!
Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt…
Dorul meu,
În geamul larg deschis în vânt
Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată,
Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!
(Cântă astăzi viaţa)
Afară ninge fără grijă,
O iarnă albă e în toi,
E mult până-nfloresc caişii,
Iar fulgii par petale moi.
(Iarnă)
Şi iar mi-e sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…
Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…
Şi cale gândului se-nchide
Doar lacrimile văd şi cer…
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…
(Şi iar mi-i sufletul la tine…)
Fiecare anotimp vine cu farmecul și cu bucuriile sale. Ne place vara, veselă și luminoasă, cu cireșe la urechi. Toamna ne aduce în poală roadele-i dulci. Poeții, asemenea copiilor, se bucură de primii fulgi, aștern pe coală albă de hârtie rânduri de poezie, sinceră și curată. Apoi, cu inima plină de dor, așteaptă să se trezească ghioceii, chemând în versuri primăvara.
Revista Florile Dalbe, “În așteptarea celui mai frumos anotimp”, Chișinău, octombrie 2018
Vântul trece lin, uşor
Printre arbori şi deodată
C-un parfum îmbătător
S-a umplut pădurea toată.
Florile din jur se-ntreabă:
– Poate vine-n ospeţie
Vreo zeiţă de la îngeri?
Să ne-mbete, cine ştie?
– Nu, răspunde-nfumurată,
Îndreptând capul spre soare
Floarea care printre flori,
Este-n codru cea mai mare.
Nu e alta-aici ca mine
O zeiţă sunt doar eu!
– Ah, îi zice atunci pădurea,
Ai miros urât şi greu.
Eşti tu mare, eşti ghimpoasă,
Dar zeiţă-i altă floare
Uite-o colo subţirică,
Gingaşă, fermecătoare.
Stă cuminte, stă în umbră,
Aplecată spre pământ,
Lacrimi albe, mici, rotunde,
Clopoţei de-argint în vânt…
Ea e floarea, ea-i zeiţa,
A-nflorit întâia oară.
Ne-a adus parfum ceresc
Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
(Lăcrămioara)
Să te bucuri cât de puţin e-o mare binecuvântare de la Dumnezeu: este contraponderea dezamăgirii.