Citate filosofice explicate

Dacă triunghiurile şi-ar face un zeu, acesta ar avea, desigur, trei laturi. (Scrisori persane, Caiete) Charles L. de Montesquieu “…nu judecăm lucrurile decât în legăturile lor tainice cu noi înşine. Nu mă miră că negrii îl zugrăvesc pe drac de o albeaţă strălucitoare, iar pe zei, negri ca tăciunele. Nu mă mir că Venus la anumite popoare are sânii atârnând până la coapse şi că, în sfârşit, toţi cei ce se închină la idoli îi reprezintă pe zeii lor cu figuri omeneşti, atribuindu-le toate înclinările lor. S-a spus, pe drept cuvânt, că dacă triunghiurile şi-ar face un zeu, acesta ar avea desigur trei laturi." Oamenii isi creeaza zei si ii reprezinta dupa propria lor imagine. Această idee poate fi regasita inca de la presocraticul Xenofan: “Daca boii, caii, leii ar avea maini, boii ar desena chipuri de zei asemenea boilor, caii, asemenea cailor si leii, asemenea leilor.” Xenofan din Colophon, poet si filosof grec, considerat fondatorul scolii eleate, a fost legat de critica rationalista a conceptiei antropomorfice despre zei, pe care a formulat-o in aceasta fraza devenita celebra. Acesta persifla antropomorfismul religios naiv: "Zeii vostri nu exista, caci zeii nu pot avea slabiciunile omenesti. Omul îsi închipuie Divinitatea dupa chipul si asemanarea sa. Daca boii, caii sau leii ar avea mâini si ar putea picta, atunci caii ar avea zei care ar fi asemenea cailor, iar boii ar picta zei asemenea boilor. Etiopienii îsi închipuie pe zeii lor negri, pe când tracii îi închipuie cu ochii albastri si cu parul rosu." © CCC

Adevăr pe o parte a Pirineilor, eroare pe cealalta parte. (Cugetari) Blaise Pascal „Ceea ce este adevarat pe o parte a Pirineilor, nu este adevarat pe partea cealalta. sau “Ceea ce este adevăr de o parte a Pirineilor, este minciună de partea cealaltă” Pascal abordeaza aici caracterul relativ, convențional, al justitiei umane. Legile difera de la un stat la altul. Justiția umana nu este universala, spre deosebire de justitia divină. De asemenea, ceea ce este un adevăr pentru un popor, pentru o persoană, poate fi o greșeală pentru altele. Ceea ce este valabil pentru unul nu este neaparat valabil si pentru altul. Pascal a dorit să spună că percepția anumitor adevăruri este dependentă de mai mulți factori: localizare geografica, cultura, mentalitate, epoca... Cu alte cuvinte, ceea ce este un adevăr pentru cineva, la un moment dat sau intr-un anumit loc, nu este, probabil, pentru o altă persoană, dintr-o altă eră sau dintr-o alta regiune. Inaintea lui Pascal, Montaigne a formulat ceva similar: “Ceea ce este adevar pe partea pe care acesti munti o marginesc este minciuna dincolo de ea.”, “Nu exista ceva in care lumea sa difere mai mult ca in privinta obiceiurilor si legilor.”, sau, extins la confruntarea dintre culturi: "Fiecare numeste barbar ceea ce nu se afla in obiceiurile sale." © CCC

Cunoaște-te pe tine însuți. (Gnothi seauton, gr.; Nosce te ipsum, lat.) Socrate (470-399 î.e.n.) Căutătorul sincer a început în mod înţelept să caute răspunsuri în interior, să se cunoască pe sine. Ca o dovadă în acest sens, pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, o veche maximă spune: „Homo nosce te ipsum" - în greacă, Gnothi Seauton, atribuită mai întâi primului filosof grec Thales din Milet (635 - 543 î.e.n.) -  şi înseamnă „Omule, cunoaşte-te pe tine Insuţi", continuarea fiind „şi vei cunoaşte universul şi zeii". Se remarcă aici cuvântul cunoaştere. Este vorba însă despre o cunoaştere superioară, transcendentală, o cunoaştere a ceea ce este cu adevărat Divin. De fapt, la origine, pierdută în negura vremurilor, îndemnul nu este, așa cum se crede adesea, o invitație la introspecție. Această formulă imperativă, înscrisă pe friza de sub frontonul templului lui Apollo din Delphi, invita oamenii să se recunoască slabi în fața zeilor. Templul din Delphi era închinat zeului Apollo și găzduia celebrul Oracol care, prin intermediul preotesei Pythia, în cadrul unui ceremonial mistic, oferea răspunsul zeului la întrebările pelerinilor.

Ruinele templului lui Apollo din Delphi, unde se spune că ar fi fost gravat dictonul "Gnothi seauton"

Socrate i-a schimbat sensul. “Cunoaște-te pe tine însuți” însemna pentru el: să știi că ești doar un om care are opinii, dorințe și prejudecăți. Socrate ne invită să cunoaștem ceea ce suntem cu adevărat noi înșine, adica nu corpurile noastre, ci sufletele noastre, și nu tot sufletul nostru, ci partea sa rațională. Filosofia socratică este într-adevăr o antropologie, având în centrul său cunoașterea omului. (A se vedea  comentariul din dialogul lui Platon, Alcibiade I - sau Despre natura omului) Astfel, a se cunoaște pe sine însuși apare drept obiectivul către care oamenii trebuie să tindă. Mai mult, este chiar cunoașterea esențiala ce condiționează orice altă formă de cunoaștere. De exemplu, în sfera gândirii, omul de știință nu trebuie să se piardă în raționamentele sale și să acționeze în afara conștiinței; în sfera sentimentelor, oamenii nu trebuie să se lase conduși orbește de dorințe, de resentimente sau de ură;  în sfera acțiunii, oamenii trebuie să fie capabili de autocontrol și să nu se lase conduși de împrejurări. A ști să fii înțelept determină în primul rând raportul individului cu sine. A te cunoaște permite o mai bună interogare despre: "Ce este frumusețea?", "Ce este dreptatea?", "Ce este binele?". Ne-am fi dorit ca Socrate să le fi găsit răspunsuri definitive și, adesea, suntem dezamăgiți. Dar esențialul nu constă în acumularea de cunoștințe, în a putea formula răspunsuri de-a gata, reconfortante, ci în a reflecta tu însuți, ca om, servindu-te de propria-ți rațiune. Nu mai sunt zeii sau tradițiile care ne vor ierarhiza valorile, ci cercetarea rațională. Socrate nu a scris un rând! Dacă știm atât de multe lucruri despre el, aceasta este grație dialogurilor lui Platon care nu a încetat să-l puna în valoare.

***

Antropologie (gr. ántropos, om): stiință care se ocupă cu studiul originii, evoluției și varietății biologice a omului. © CCC

A fi liber inseamna a dori ca lucrurile să se intample, nu asa cum iti place tie, ci asa cum se intampla. sau Nu pretinde ca lucrurile să se întâmple aşa cum doreşti tu, ci aşa cum se întâmplă şi vei prospera întotdeauna. Epictet Acest citat ar trebui legat de cel in care Epictet afirma faptul ca unele lucruri depind de noi, altele nu. A dori ca lucrurile să se intample așa cum iti place este ca si cum ai dori sa fii Dumnezeu pentru ca atunci poti sa doresti să schimbi legile naturii. Ințeleptul nu numai că acceptă ordinea lumii, dar o doreste. Astfel, el se integreaza in ordinea universală.

Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile. (Despre spiritul legilor) Charles L. de Montesquieu Dacă tuturor cetatenilor unui stat li s-ar permite să facă tot ce le place, ar aparea foarte repede conflictele. Cel mai puternic s-ar prevala de forta sa, iar cel mai slab ar deveni sclavul sau. Astfel, absența constrângerii nu ar conduce catre libertatea cetatenilor. Libertatea nu poate exista decat unde există legi ce confera tuturor atat drepturi, cat si obligații, condiții necesare pentru respectarea drepturilor fiecarui cetatean.

A nu-ti pasa de filosofie inseamna a filosofa cu adevarat. (Cugetari) Blaise Pascal Intrucat filosofia este o activitate critica pentru care nimic nu vine de la sine, se poate pune ea însăși, de asemenea, sub semnul întrebării. Este singura disciplina care se ia pe sine însăși drept obiect.

Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea. Thomas Hobbes, Leviatanul (1651) Fragmentul descrie viziunea lui Hobbes despre fericire/beatitudine (felicitas), pe care  o definește nu ca pe o stare de satisfacție statică, ci ca pe un proces dinamic și continuu. Respingerea scopului suprem: Hobbes se opune filosofilor antici (precum Aristotel) care credeau într-un Summum Bonum (cel mai mare bine) sau într-un punct final de liniște a minții. Dorința ca motor al vieții: pentru Hobbes, a trăi înseamnă a dori. El afirmă că o persoană ale cărei dorințe s-au sfârșit nu mai poate trăi, la fel cum nu poate trăi cineva ale cărui simțuri s-au oprit. Mecanismul succesului: fericirea constă în succesul constant în atingerea obiectivelor succesive. Obținerea primului obiect nu este scopul final, ci doar o etapă necesară („calea”) pentru a securiza și a atinge dorința următoare. Puterea: această căutare neîncetată duce la ceea ce Hobbes numește o „înclinație generală a întregii omeniri”, o dorință perpetuă și neliniștită de putere după putere, care încetează doar la trecerea în neființă. © CCC

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica) Baruch Spinoza “Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.” Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire. Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii. Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată. Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Lumea aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile. (Teodiceea) Gottfried Leibniz Teză deistă apologetică, enunțată de Leibniz în „Thaeodicaea”, pe care Voltaire a răstălmăcit-o ironic în „Candide”. In singura carte publicata in timpul vietii, Teodiceea (1710), Leibniz incerca sa impace bunatatea lui Dumnezeu cu existenta raului in lume, afirmand ca numai Dumnezeu este perfect si ca lumea existenta este “cea mai buna dintre lumile posibile”. Aceasta conceptie a fost ironizata de Voltaire in faimosul sau roman comico-satiric Candide sau Optimismul. Leibniz credea că, în bunătatea lui, Dumnezeu nu putea dori sa creeze o lume rea. Cu toate acestea, Dumnezeu actioneaza pe baza rațiunii și, prin urmare, nu putea crea o lume contradictorie. Aceasta ar fi fost contradictorie daca Dumnezeu ar fi creat o lume perfecta (lumea ar fi fost un nou Dumnezeu). Dintre toate lumile posibile, adica non-contradictorii, a creat-o pe cea mai buna (și aceasta nu este perfecta). Exista o infinitate de lumi posibile care, in functie de gradul lor de perfectiune, ar putea accede la existenta. Dar in conformitate cu principiul idealului, Dumnezeu a creat unica lume existenta, implicit pe cea mai buna dintre toate lumile posibile. Spre deosebire de celelalte lumi, aceasta detine cel mai inalt grad de adecvare intrinseca: “In acest fel se obtine cea mai mare diversitate posibila care, cu toate acestea, merge mana in mana cu cea mai mare ordine posibila, adica se atinge atata perfectiune pe cat este posibil.” Dumnezeu este supremul arhitect si creeaza, fara indoiala, cea mai buna dintre lumile posibile, adica alege acea combinatie de posibilitati care sunt in stare sa coexiste (“composibile”) si in cadrul careia sa se atinga totusi cea mai inalta treapta a perfectiunii.

***

Candide (titlul complet, Candide sau Optimismul) este o poveste filosofică a lui Voltaire, apăruta la Geneva, în ianuarie 1759. Lucrarea a fost reeditata de douăzeci de ori pe durata vieții autorului (de peste cincizeci de ori pana in prezent), devenind unul dintre cele mai mari succese literare franceze. Aceasta lucrare se inscrie intr-o importanta dezbatere a secolului al XVIII-lea, asupra  fatalismului și existenței răului. Cu mult timp în urmă, Voltaire se opusese cu înverșunare ideilor filosofului Gottfried Leibniz pe tema lui Dumnezeu, "principiului rațiunii suficiente" și ideii lui asupra "armoniei prestabilite." Pentru Leibniz, Dumnezeu este perfect, lumea nu poate fi, dar Dumnezeu a creat-o astfel incat sa fie cea mai buna posibila. Răul există ocazional, dar este compensat in alta parte, printr-un bine infinit mai mare. In plus, potrivit lui Leibniz, nimic nu se întâmplă fără a exista pentru aceasta o cauza necesara. Această convingere este ceea ce se numește optimismul leibnizian. Voltaire vedea in această filosofie o încurajare a fatalismului. De aceea, opune acestui optimism pe care il considera exagerat, o viziune clară asupra lumii și a imperfecțiunilor sale, pe care o prezinta, mai ales în scrisorile sale filosofice, ca pe o convingere optimistă fata de omul care este capabil sa-si îmbunătățeasca propria conditie. Acesta este si sensul concluziei din finalul povestirii Candide: "Trebuie să ne lucrăm gradina." "Toate evenimentele se înlănţuie în cea mai bună lume cu putinţă: dacă n-ai fi fost alungat dintr-un frumos castel cu picioare în spate de dragul domnişoarei Cunigunda, dacă n-ai fi fost prins de Inchiziţie, dacă n-ai fi cutreierat America pe jos, dacă n-ai fi străpuns cu spada pe baron, dacă n-ai fi pierdut toţi berbecii aduşi din fericita ţară Eldorado, n-ai mânca aici dulceaţă de chitre şi fisticuri. - Foarte bine ai vorbit, zise Candid, dar până una-alta trebuie să ne lucrăm grădina." (Candide sau Optimismul) In Candide sau Optimismul, Voltaire atacă în mod deschis optimismul leibnizian si face din Dr. Pangloss (incurabilul optimist al satirei sale) un susținător ridicol al acestei filosofii. Critica optimismului este tema principală a poveștii: fiecare dintre aventurile eroilor tinde sa dovedeasca faptul că este greșit să credem că lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Astfel, episoadele se incheie de multe ori cu cate o reflecție a lui Candide despre teoria lui Pangloss. Acesta este cel mai sarcastic dintre romanele lui Voltaire. După aventurile cele mai dramatice din toate țarile imaginabile, Candide, elevul filosofului optimist Pangloss, intalneste un biet bătrân care îi dă sfatul simplu de a munci pentru a găsi fericirea: "munca alunga din noi trei mari rele: plictiseala, viciul și nevoia." Aceasta este ceea ce Candide decide sa faca, dupa cum va declara in formula sa finala, "trebuie sa ne lucram grădina." Voltaire a aplicat el insusi, la sfârșitul vieții sale, lecția lui Candide. Pentru el, munca va fi, de asemenea, o luptă împotriva intoleranței și nefericirii oamenilor. Candide: personaj si titlu; fiul nelegitim al surorii baronului Thunder-ten-Tronckh. Pangloss: pedagog regal de la curtea baronului; descris, in mod ironic, drept "cel mai mare filosof al Sfântului Imperiu Roman".

***

Termenul “teodicee” este un neologism creat de Leibniz, în 1696, din cuvintele greceşti theos (zeu, Dumnezeu) şi dike (judecată, justiţie, dreptate). In pofida etimologiei sale, conceptul rămane ambiguu, fiind dificil de precizat dacă este vorba de justiţia divină  sau de justificarea divinităţii în condiţiile existenţei răului în lume. Este surprinzător faptul că nicăieri în cuprinsul Teodiceei, lucrare publicată la Amsterdam, în 1710, în limba franceză, Leibniz nu defineşte şi nici măcar nu utilizează neologismul care apare în titlu. O serie de contemporani ai filosofului german au crezut că Teodiceea este un pseudonim, fiindcă lucrarea a fost publicată fără a se indica numele autorului. Titlul şi conţinutul cărţii lui Leibniz determină definirea “teodiceei” ca doctrină despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului şi originea răului. Intre 1695 şi 1697 a apărut celebrul Dicţionar istoric şi critic al lui Bayle, una dintre cele mai citite cărţi ale timpului. Din această perioadă datează şi planul lui Leibniz pentru o teodicee, plan pus de el însuşi în legătură cu următorul pasaj din Noul Testament: „Nu cumva Dumnezeu este nedrept cand îşi dezvăluie "mania?" Presupoziţiile unei teodicei sunt atat credinţa în divinitate, cat şi o anumită emancipare faţă de religie. Teodicee: doctrină filosofico-religioasă conform căreia lumea este o creație perfectă a divinității, iar răul are o cu totul altă origine decât cea divină și existența lui nu poate pune la îndoială bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu; termen creat de Leibniz şi titlul unei lucrări ce avea drept scop să îl disculpe pe Dumnezeu de faptul că a creat o lume imperfectă, în care răul există. Dacă Dumnezeu este creatorul lumii, cum se face că, dintr-o substanţă bună, poate să provină ceva mai puţin bun şi, în cele din urmă, exact opusul binelui? © CCC

Singurul lucru pe care il știu este că nu știu nimic. Socrate Această afirmatie rezumă ceea ce este cunoscut sub numele de ironie socratica si consta in a întreba, simuland ignoranța. Este, de asemenea, un indiciu al refuzului dogmatismului, caracteristic filosofiei socratice.

Cine a învățat să moară s-a dezvatat să fie sclav. (Eseuri) Michel de Montaigne Despotul nu-si poate exercita puterea decat dacă oamenii lui se tem de el. Frica, prin excelenta, este, desigur, cea fata de moarte pentru că moartea este ireversibilă (nu este valabil acelasi lucru in cazul pierderii bunurilor). Dar ce mai poate face despotul împotriva celui care a învățat să nu se teama de moarte?

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

Dorința este însăși esența omului. Baruch Spinoza (1632-1677), Etica Adam și Eva, alungați din paradis pentru încălcarea legii divine, condamnă umanitatea să poarte povara păcatului originar. Ei pecetluiesc natura blestemată a dorinței, un rău cu o mie de fațete și ispite insidioase de care omul ar trebui să se ferească pentru a nu-și pierde sufletul. Dar aceasta nu este una dintre acuzațiile false ale culturii noastre? Conform lui Baruch Spinoza, „dorința este însăși esența omului”, definită ca pofta conștientă de sine, care determină ființa umană să acționeze și să tindă spre perseverență în propria existență. Această dorință (conatus) reprezintă forța vitală activă, nu doar o simplă lipsă prin care omul se raportează la lume. Scriind că dorința constituie esența - cu alte cuvinte, însăși identitatea - omului, Spinoza îl plasează în cadrul Naturii. Ca toate ființele vii, ființele umane sunt înzestrate cu o poftă de viață, o tendință de a acționa și de a persevera în existența lor. În mod fundamental, dorința este, așadar, inocentă, dincolo de orice judecată sau condamnare. Totuși, ceea ce se numește „instinct” la animale este dorință pentru oameni, deoarece oamenii sunt conștienți de ea și o exprimă la o scară mai largă decât simpla reproducere sau supraviețuire: dorința de creație artistică, iubire sau bunătate față de ceilalți... Spinoza definește dorința ca pofta (appetitus) însoțită de conștiința ei. Dorința este manifestarea conatusului, adică efortul fiecărui lucru de a persista în ființa sa. Dorința este esența activă a omului, ceea ce înseamnă că omul nu este un spectator pasiv, ci o ființă definită prin acțiunile și afecțiunile (emoțiile) care îi guvernează existența. Prin urmare, pentru Spinoza, a fi om înseamnă a fi un subiect al dorinței, o ființă care urmărește activ ceea ce consideră că îi sporește puterea de a exista. Pe scurt, dacă oamenii pretind că renunță la dorință, ar echivala nu doar cu negarea propriei naturi, ci și cu privarea de energia care este singura ce le poate alimenta bucuria. Cu toate acestea, Spinoza nu legitimează fiecare dorință sau capriciu și nici nu pledează pentru savurarea frenetică a divertismentului, așa cum o încurajează societatea noastră de consum. Reevaluarea dorinței se înscrie în perspectiva unei Etici al cărei scop este de a învăța să cunoaștem și să stăpânim această vitalitate în vederea unei existențe binecuvântate, adică una împlinită moral. Dacă dorința este rațiunea noastră de a fi, fericirea ar putea consta în atingerea satisfacției. Doar dacă, așa cum sugerează filosoful englez Thomas Hobbes, ea rezidă mai mult în urmărirea decât în ​​obținerea ei: „Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.” © CCC

Omul este inteligent pentru ca are o mana.

Anaxagora

Pentru Anaxagora, intrucat avem mâini, am devenit ființele cele mai inteligente din Univers. Aceasta idee va fi reluata de filosofii moderni, pentru care inteligența este în primul rând practică, înainte de a fi contemplativă (deci inteligența este în primul rând tehnica). Aristotel va inversa aceasta afirmatie: Pentru ca este inteligent, omul are mâini (în caz contrar, omul nu ar sti sa se foloseasca de ele, iar natura nu ofera nimic fara efort).

Experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. (Despre spiritul legilor) “Rezulta ca experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. Insasi virtutea are nevoie de ingradiri. Deci puterea trebuie divizata pentru a nu degenera in arbitrar.” Trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere. (Despre spiritul legilor) …"pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere." Nu există încă libertate dacă puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativă și executiva. (Despre spiritul legilor) Charles L. de Montesquieu Aceste trei citate explica și enunta principiul separatiei puterilor in stat. Deoarece a dispune de putere inseamna a fi tentat să abuzezi de ea, puterea risca sa alunece spre despotism. Recunoscând trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească), Montesquieu considera că o conditie a libertatii este ca aceste trei puteri sa fie independente, astfel încât fiecare sa le contrabalanseze pe celelalte două. Separația puterilor este un principiu de distributie a diferitelor funcții ale statului ce sunt incredintate componentelor acestuia. Scopul acestei separări este de a avea instituții ale statului care respecta libertățile fundamentale ale cetatenilor. Separatia puterilor a devenit un element esențial al democrațiilor reprezentative. Separația puterilor a fost, în esență, teoretizata de John Locke și Montesquieu. In Franța, este reținuta cel mai adesea clasificarea lui Montesquieu, definita în Despre spiritul legilor: - puterea legislativă, incredintata unui Parlament (sau Legiuitor); - puterea executiva, incredintata unui guvern compus dintr-un prim-ministru și miniștri, condus de către un șef de stat și / sau de guvern; - puterea judecatoreasca, încredințată instanțelor judecatoresti. Termenul de "a patra putere" in stat este folosit uneori pentru a desemna anumite instituții precum presa sau autoritatea monetara. Montesquieu, alaturi de John Locke (1632-1704), a fost inspiratorul principiilor organizarii politice și sociale pe care se bazeaza societatea moderna. Enuntata de catre John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690), teoria separatiei puterilor a fost definitivata si explicata pe larg de catre Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755) in celebra lucrare "Despre spiritul legilor" (1748), facand din separatia puterilor un eficient instrument al sigurantei cetatenilor. Montesquieu a oferit o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul dintre punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze. Aceste puteri recunoscute de Montesquieu trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele. Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii, ea a fost indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzului de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute, considerata de drept divin, forma de guvernamant in care regele concentra in mainile sale puterea suprema, considerandu-se personificarea statului, de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea, "Statul sunt eu." (L'Etat c'est moi). Teoria separatiei puterilor a avut un rol decisiv, in promovarea sistemului reprezentativ, in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului. Este o teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor moderne conforme principiului constitutionalismului, Constitutia SUA din 1787. Necesitatea unei astfel de separatii a inspirat redactarea articolului 16 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789 care afirma (deși aluziv și fără precizie): "O societate în care garanția drepturilor nu este asigurată si nici separația puterilor nu este stabilita, nu are o Constituție." Din punct de vedere politic, principiul separatiei puterilor in stat este considerat ca fiind generator de libertaţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate.

Plăcerea este începutul și sfârșitul unei vieți fericite. (Scrisoare către Menoiceus) Epicur “Inceput" înseamnă atât "debut", cat și "principiu". "Sfarsit" înseamnă atât "incheiere", cat și "scop", "obiectiv". Epicur considera că plăcerea este atât ceea ce ar trebui să serveasca drept principiu pentru ghidarea acțiunilor oamenilor, cat si scopul pe care acestia ar trebui sa-l urmareasca. Această frază rezumă doctrina placerii. Epicur credea că plăcerea este cel mai mare bine. Dar modalitatea de a atinge placerea consta in a trăi o viata modesta și in a dobândi cunoștințe despre mecanismele lumii și limitarea dorințelor. Toate acestea conduc la atingerea unei stari de liniște sufleteasca (ataraxia) și eliberarea de sub imperiul fricii (griji, temeri), precum și absența suferintei corpului, a durerii (aponia). Combinația acestor două stari ar trebui să constituie fericirea în cea mai înaltă forma. Deși epicureismul este o formă de hedonism, în măsura în care acesta declară plăcerea ca fiind singurul bine intrinsec, concepția sa despre absenta suferintei drept cea mai mare plăcere și pledoaria sa pentru o viață simplă il face diferit de "hedonism", așa cum este înțeles de obicei.

***

Epicureism: școală filosofica fondata de Epicur în Atena, în 306 î.e.n. Aceasta a concurat cu o alta mare scoala de gândire a timpului, stoicismul, fondată în 301 î.e.n. Epicureismul este axat pe căutarea unei fericiri și a unei înțelepciuni al căror obiectiv este atingerea ataraxiei, pacea sufletului. Este o doctrină materialistă și atomista. Hedonism: doctrină filozofică greacă conform careia plăcerea si evitarea suferintei este scopul existenței umane. Stoicism: curent filozofic în Grecia și Roma antică, care conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat și să se dovedescă neclintiți în fața vicisitudinilor vieții. Menoiceus sau Menoeceus: in mitologia greacă, este tatal lui Creon (regent al Tebei), al Jocastei (mama lui Oedip) și al lui Hipponome.

Cred pentru că este absurd. Anonim Această afirmatie definește credința. Nu avem nici o dovadă a existenței lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu (sau a nu crede) denota o alegere pe care o faci in viață, dar care ramane nefondata rational. Cu alte cuvinte, adevărurile venite prin revelații divine trebuiesc crezute, chiar dacă nu au nici un suport în rațiunea umană. Declarația "Credo quia absurdum" (Cred pentru că este absurd), atribuita adesea lui Tertulian (160-225 e.n.), este uneori citată ca exemplu al vederilor Părinților Bisericii; aceasta declaratie pare a fi o citare greșită a lui Tertulian din De Carne Christi (Despre trupul lui Hristos). Ceea ce Tertulian a scris de fapt este: "... Fiul lui Dumnezeu a murit; trebuie să credem cu toată tăria în acest lucru, pentru că este absurd.” Cu toate acestea, nu este o declarație a unei poziții fideiste, ci pare mai plauzibila in contextul in care Tertulian facea pur și simplu o exagerare ironica. De fapt, aceasta declaratie ar folosi un argument din Retorica lui Aristotel (384-322 i.e.n.) care spunea că, dacă un om în care ai încredere iti povesteste despre un eveniment miraculos la care a fost martor, poti lua în considerare faptul că el poate să spună adevărul, în ciuda faptului că evenimentul este foarte puțin probabil. Citatul este, uneori, in mod eronat atribuit Sfantului Augustin si se pare ca, de fapt, nu ii apartine nici lui Tertulian, originea lui fiind incerta.

***

Fideism: concepție filozofică iraționalistă care dă credinței prioritate față de știință sau pune credința pe același plan cu știința; concepție iraționalistă, dezavuată de biserică, potrivit căreia credința ar depinde mai ales de sentiment, putând ajunge singură la adevăruri superioare, inaccesibile rațiunii.

Omul este masura tuturor lucrurilor. Omul este măsura tuturor lucrurilor: a lucrurilor care sunt, asa cum sunt, şi a lucrurilor care nu sunt, asa cum nu sunt. Protagoras din Abdera Sofistul Protagoras enunta aici ideea relativismului. Fiecare om măsoara realitatea dupa propriul sau etalon (sau dupa propria realitate). Afirmatia semnifica: “fiecare are adevarul sau” sau “fiecare cu adevarul sau”. Astfel, mierea pare dulce pentru omul sănătos, dar amara pentru omul bolnav și nu se poate spune că vreunul dintre cei doi se insala. Protagoras se releva senzualist, afirmand adevărul simțurilor.

***

Relativism: doctrină care postulează relativitatea cunoștințelor omenești, în sensul că nimic nu este absolut adevărat decât prin raportare la individ. Senzualism: doctrină filosofică bazată pe recunoașterea senzației ca singura sursă a cunoștințelor noastre despre lume.

Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Epictet Unele lucruri depind de noi, altele nu. Această distincție va fi fundamentul eticii stoice. Depind de noi gândurile noastre, judecățile noastre și atitudinea noastră față de lume. Nu depind de noi legile naturii și ale societății. Stoicismul apără ideea unui determinism strict al naturii. Astfel, dacă cineva vrea să schimbe ordinea lucrurilor, se va confrunta cu esecul și va fi nefericit. Conditia  fericirii sale este deci sa-si schimbe atitudinea față de lume (depinde de el) si sa doreasca ordinea lumii. “Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile noastre, mişcările noastre, dorinţele, înclinaţiile şi aversiunile noastre – într-un cuvânt, toate acţiunile noastre. Cele care nu depind de noi sunt trupul, bunurile, reputaţia, demnităţile, într-un cuvânt, toate lucrurile care nu fac parte din acţiunile noastre. Lucrurile care depind de noi sunt libere prin natura lor, nimic nu poate să li se opună sau să le oprească; cele care nu depind de noi sunt sclave, slabe, dependente, supuse miilor de obstacole şi inconveniente, cu totul străine de noi. Aminteşte-ţi deci că, dacă tu consideri libere lucruri care prin natura lor sunt sclave şi proprii ţie pe cele care depind de altcineva, vei întâmpina la fiecare pas obstacole, vei fi rănit, tulburat şi te vei plânge de zei şi de oameni, în timp ce considerând al tău ceea ce-ţi aparţine de drept şi străin ceea ce e al altcuiva, nimeni nu te va obliga să faci ceea ce vrei, nu te vei plânge de nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nici cel mai mic lucru împotriva ta însuţi, nimeni nu-ţi face vreun rău şi nu vei avea niciun duşman, căci nimic rău nu ţi se va întâmpla. (varianta a paragrafului de mai sus: "Inainte de toate, din lucrurile lumii acesteia, unele stau in puterile tale, altele nu… Prin urmare, ia aminte. De vei confunda sfera libertatii cu a necesitatii, sau sfera suveranitatii tale cu a fatalitatii universale, sa stii ca mergi de-a dreptul la ciocniri, amaraciuni si nenorociri inevitabile, si deci la conflicte si cu omenirea si cu Dumnezeu. Din contra, daca vei distinge cu precizie sfera ta proprie de cea straina tie, faptele tale nu vor cunoaste nici inceput, nici oprire fortata din afara; nu te vei plange de nimeni, nici nu vei da vina pe nimeni; si contand in toate numai pe vointa ta, nu te poate nici atinge, nici dusmani nimeni; caci n-are nici cum, nici de ce.") Dacă aspiri deci la bunuri atât de importante, aminteşte-ţi că pentru a le dobândi nu trebuie să munceşti puţin şi că, în ceea ce priveşte lucrurile exterioare, trebuie să renunţi la ele complet, iar pe altele să le amâni. Căci dacă încerci să le împaci pe toate, urmărind şi aceste bunuri şi bogăţia şi demnităţile, e posibil să nu le obţii pe acestea din urmă pentru ca ţi le-ai dorit pe celelalte, dar cu siguranţă nu vei reuşi să dobândeşti acele bunuri, singurele care ţi-ar putea aduce libertatea şi fericirea. Astfel, în faţa oricărei năluciri dureroase, fii pregătit să spui: “Nu exişti decât în imaginaţia mea, nu eşti ceea ce pari.” Apoi, examineaz-o cu atenţie, aprofundeaz-o şi, pentru a o sonda, serveşte-te de regulile pe care le-ai învăţat, mai ales de prima dintre ele, de a şti dacă lucrul care îţi dăunează face parte dintre cele care depind de noi, sau din celelalte; şi, dacă e din cele care nu stau în puterea noastră, spune-ţi fără să şovăi: “Asta nu mă priveşte”."

***

Stoicism: curent filozofic, în Grecia și Roma antică, care conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat și să se dovedescă neclintiți în fața vicisitudinilor vieții. Determinism: teorie care susține universalitatea principiului cauzalității, teza că toate fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, mișcarea lor fiind guvernată de legi obiective; teorie, concepție potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și efecte, prin condiționări și legități, prin interacțiuni necesare și repetitive. © CCC

Imaginația este stapana erorii și falsitatii. Blaise Pascal “Imaginaţia, stapâna erorii şi falsităţii, nu face decât să întârzie sau să compromită procesul de creaţie.” Pascal considera ca imaginatia nu poate fi sursă de cunoaștere. El ilustrează aceasta fraza prin exemplul omului care trebuie să traverseze o prăpastie, pe o scandura destul de mare, astfel incat sa nu existe niciun pericol, dar ca imaginându-si propria cădere nu poate face acest lucru fără sa-i fie frică. © CCC