Citate de Friedrich Hölderlin

De aş avea hainele împodobite ale cerului Cusute cu rază de soare şi de argint, Albastrele, ştersele şi negrele haine Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrei, Aş întinde hainele sub picioarele tale; Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise; Mi-am întins visele sub picioarele tale. Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele. (Poetul doreşte hainele cerului) traducere Ion Pillat

Vreau să fiu un poet nou atît în formă, cît şi în fond, dar – în opoziţie cu unii moderni care nu au o bază suficientă a artei lor – am gustul profund al marilor epoci, adică vreau să spun că stimez infinit Marele Secol şi, în mod particular, pe cei care au dreptul să se cheme clasici.

Cel care se simte străbătut de acești doi curenţi, unul curgând spre tărâmurile spirituale, iar celălalt scufundându-se în neant, este poet şi filozof. După ce s-a încheiat cântecul imaginilor, se scufundă în inspirația sa pentru a auzi răsunând ecourile îndepărtate ale cuvântului. Și totuși! Ar fi doar o măreţie solitară, dacă însuşi spectacolul unei naturi schimbătoare nu l-ar învăţa să-şi reverse sufletul în jurul său. (Ore de filozofie) © CCC

Am înţeles că munca poetului adesea este îndreptată nu spre poezia însăşi, ci către inovaţiile demonstrate, că poezia lui este desăvîrşită. (Aleph)

Silvina Ocampo mi-a spus că un poet are nevoie să scrie și versuri proaste. Altfel, celelalte nu pot ieși în evidență... Numai poeții de mâna a doua scriu numai versuri bune. Măcar din politețe, trebuie să ai și versuri proaste. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) [Silvina Ocampo (1903 -1993), scriitoare argentiniană ale cărei domenii preferate erau poezia și nuvelele aparținând genului fantastic.] © CCC

Poetul, ca si soldatul, nu are viata personala.

Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.

Poetul este ca printul norilor. Aripile sale gigantice il impiedica sa mearga. (Albatrosul) © CCC

Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.

De număr, socotesc întâi poeții, Pe urmă soarele şi vara, Iar după vară, cerul – Şi asta ar fi tot. Însă de recapitulez, Poeții par să le cuprindă toate – Pe ceilalți, spectacolul nu prea-i interesează. Spun, deci, poeții – și-nţeleg tot ce e viaţă. O vară ţine pentru ei întregul an, Și pot crea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă, Iar dacă cerul, în sfârşit, Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeții Celor ce cred într-înșii Le va fi-ndreptăţit și visul trecător, Spre binecuvântarea lor. (De număr, socotesc întâi poeţii) (Traducere de Margareta Sterian)

Cand locul rezervat poetului nu e gol, el e primejdios.

Poetul nu poate face nimic, e ascultat doar atunci când slăvește lumea, dar nu și atunci când o reprezintă așa cum este. (Citatul dramaturgului a fost înscris temporar pe fațada de sticlă a teatrului parizian Théâtre national de la Colline în 2018.) © CCC

Eminescu n-a existat. A existat numai o țară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barbă nepieptanată de crai. Și niște ape ca niște copaci curgători În care luna își avea cuibar rotit. Și, mai ales, au existat niște oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani și plugari, Cărora le plăcea să spună, Seara în jurul focului, poezii - "Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea a III-a". Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Și cu avarii și cu hunii și cu leșii Și cu turcii. În timpul care le rămânea liber Între două primejdii, Acești oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduioșate, De curgeau doinele la vale Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei Și ai Țării Bârsei și ai Țarii Vrancei Și ai altor țări românești. Au mai existat și niște codri adânci Și un tânăr care vorbea cu ei, Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt? Acest tânar cu ochi mari, Cât istoria noastră, Trecea bătut de gânduri Din cartea chirilică în cartea vieții, Tot numarând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii, Care îi ieșeau mereu fără soț. Au mai existat și niște tei, Și cei doi îndrăgostiți Care știau să le troienească toată floarea Într-un sărut. Și niște păsări ori niște nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi și mișcătoare șesuri. Și pentru că toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu. (Trebuiau să poarte un nume)

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat.

Numai din inteligență n-a ieșit vreodată ceva inteligent, numai din rațiune n-a ieșit vreodată ceva raţional. (Hyperion, 1793-1799)

Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.

Poetul - un donator de sange la spitalul cuvintelor.

Poetul este, în esenţă, un om care a păstrat adânc în sine simțul misterului şi capacitatea de a se mira. (Prima mea carte în engleză) © CCC

Emoția poetului nu vine din ceea ce vede, ci din ceea ce îndură. (Uz intern) © CCC

Poti fi poet in toate domeniile: este suficient sa fii aventuros si sa te indrepti spre descoperire. (Spiritul nou si poetii) © CCC