Citate despre Patrie

Bărbatul meu spunea: “Noroc că nu scrii așa cum vorbești. Pentru că vorbești foarte prost.”

Orice persoană capabilă să scrie o pagină de proză adaugă ceva în vieţile noastre. © CCC

Nu știu dacă acesta este elementul cel mai valoros, dar dorința mea e să scriu cât mai exact despre mine însumi, știind că dacă nu mă trădez pe mine, în același timp mă simt foarte apropiat de cititori. Nu vreau să mă consider o excepție. Adică să scriu ca un om obișnuit, ca și cum ar scrie un om de pe stradă despre viața lui și pe care citindu-l, ceilalți se recunosc.

Pentru cineva care nu mai are patrie, scrisul reprezinta locul existentei.

De indata ce nu mai are patrie, omul inceteaza de a mai fi.

Scrisul nu este o profesie, ci o vocație a nefericirii. © CCC

Trebuie să scrie numai acela căruia îi pasă de marile probleme ale umanității şi ale societății.

Întotdeauna am încercat să scriu într-un mod simplu, folosind cuvinte cu picioarele pe pământ și nu abstracte. © CCC

A scrie inseamna intotdeauna a tainui ceva astfel incat sa poata fi descoperit.

Scria dintr-un joc mecanic, ca să reflecteze în singurătate asupra propriilor lui greşeli, se iluziona că nu „creează”, deoarece creaţia, chiar dacă duce la eroare, are loc întotdeauna din iubire pentru cineva care nu suntem noi înşine. (Pendulul lui Foucault)

Nu patriotismul - instinct natural - este acela ce impinge la razboi; ci nationalismul, sentiment capatat, artificial. Dragostea de pamant, de traditii, nu implica dusmanie, violenta impotriva vecinului.

Scriitorul original nu este cel care nu imita pe nimeni, ci acela pe care nimeni nu-l poate imita.

Ultimul lucru pe care-l afli scriind o carte este cu ce trebuie sa incepi.

Este atat de obositor sa scrii carti de bucate sau retete pentru ca nu am fost niciodata adepta masuratorilor. Dar daca scrii o carte, trebuie sa masori totul. © CCC

Fiecare are o poveste de spus. Tot ce trebuie să faci este să o scrii. Dar nu este atât de ușor. © CCC

Inainte de a tipa impotriva scriitorului cu scrisul obscur, vezi cata lumina ai tu in mintea ta.

Acolo unde cugetul e neinfricat si omul tine capul sus; acolo unde cunoasterea e libera; acolo unde lumea n-a fost impartita de inguste ziduri domestice; acolo unde cuvintele tasnesc din adancurile adevarului; acolo unde efortul neobosit isi intinde bratele catre desavarsire; acolo unde suvoiul limpede al ratiunii nu s-a pierdut in mohoratul desert al obisnuintei moarte; acolo unde cugetul e calauzit de Tine spre o gandire si o actiune din ce in ce mai largi; In acel paradis al libertatii, ingaduie, Parinte, sa se trezeasca patria mea.

Exista pentru tine un bun si unic mijloc de a sluji umanitatea: acela de a te stradui pentru inaltarea patriei tale.

„Cred că n-am îmbătrânit degeaba” Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri. N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii. Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor. «Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila. Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede… Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…) Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…) Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile. Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor. Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât. Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.

21 mai 2007

Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta

Ieri, încă mai era printre noi...  (12 mai 2021)

Mi-aș dori să pot scrie o carte frumoasă pentru a frânge acele inimi care în curând vor înceta să mai existe: o carte a credinței și a micilor lumi ale oamenilor simpli care trăiesc după filozofiile cântecelor populare. © CCC