Citate despre Iubire

Să iubești și să visezi înseamnă bigamie. © CCC

A iubi inseamna a te razvrati un pic; inseamna a pune la cale, sub ochii celorlalti, o tandrete exclusiva. (Drumuri presarate cu ganduri nemuritoare) © CCC

Nu există vacanță pentru dragoste (…) așa ceva nu există. Dragostea trebuie trăită total, cu plictiseala și neplăcerile ei, nu există vacanță pentru asta. (Căluții Tarquiniei)

Adevarata dragoste e asemenea nalucilor; toata lumea vorbeste de ea si nimeni n-a vazut-o… Cand exista o iubire curata si neamestecata cu nici o alta patima, ea se afla in adancul inimii noastre si nici macar noi nu o cunoastem.

Dragostea este darul pe care Zeii l-au dat Oamenilor singuri de sub cer.

In zadar fugim de ceea ce ne este drag, imaginea sa, mai iute decat marea si valurile, ne urmareste pana la capatul lumii si oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajuta sa traim.

Ai intrat, întâmplător, într-o viață de care nu eram mândru și din acea zi ceva a început să se schimbe. Am respirat mai bine, am urât mai puține lucruri, am admirat liber ceea ce merita să fie admirat. Înainte de tine, în afara de tine, nu am aderat la nimic. Această forță, de care râdeai uneori, nu a fost niciodată altceva decât o forță solitară, o forță a refuzului. Cu tine am acceptat mai multe lucruri. Am învățat să trăiesc. Acesta este, fără îndoială, motivul pentru care dragostea mea a fost întotdeauna amestecată cu o imensă recunoștință. (Din corespondența lui Albert Camus către iubita sa, Maria Casarès) Timp de cincisprezece ani, Albert Camus și Maria Casarès au făcut schimb de scrisori în care transpare toată intensitatea dragostei lor. Între sfâșierea despărțirilor și impulsurile creative, această corespondență evidențiază intimitatea a doi monștri sacri la apogeul artei lor. © CCC

Viata nu poate fi inteleasa fara multa generozitate, nu poate fi traita fara multa generozitate. Dragostea constituie adevarata explicatie a celor ce se petrec pe lumea asta, indiferent care o fi explicatia celor ce se petrec pe lumea cealalta.

Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!

Dragostea nu este nimic altceva decat poezia suprema a naturii. (Heinrich von Ofterdingen)

Eu te-am iubit şi poate că iubirea În suflet, nu s-a stins încă de tot; Dar nici nelinişte şi nici tristeţe Ea nu îţi va mai da, aşa socot. Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde, De gelozie, de sfială chinuit. Dea Domnul să mai fii cândva iubită Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit. (Eu te-am iubit) Traducere de Maria Banuş

Ce a fost el, pentru mine, în ultima etapă a vieţii noastre? Preşedintele (Uniunii Scriitorilor). Un preşedinte bun pentru obşte şi care pentru mine n-a existat în nici un fel şi eu n-am existat pentru el. […] Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laş pînă la ultima degradare, puternic, gîlgîitor, de o vitalitate ce părea veşnică, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri la despărţire, şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în sînge toată tinereţea mea, cînd am fost şi cînd n-am fost cu el, pe care l-am urît, pe care l-am dispreţuit, admirat… (Însemnările mele, 1974) Anul 1932 este anul în care, în Însemnări, apare pasiunea poetei pentru cunoscutul gazetar şi scriitor de stînga Zaharia Stancu. Tînăra de 18 ani, care colabora la revista Azi, editată de Zaharia Stancu, este prinsă în jocurile dragostei cu un bărbat mult mai experimentat, cu 12 ani mai în vîrstă, pentru care, probabil, episodul era încă o aventură. Deşi autoarea nu este naivă şi notează, pe 20 septembrie 1932: „Ce-o să se întîmple între mine şi S.? […] Prietenia noastră, ca să-i spunem aşa, nu poate duce la nimic. Nu numai atît. Presimt că ruptura o să vină curînd şi violent“, raporturile cu Stancu vor evolua furtunos, pe durata mai multor ani, într-un amestec de zbucium dramatic şi dorinţă de răzbunare.

...îl iubesc pe Sorin atît de adînc, atît de cald, aş merge în foc pentru el. Pentru P. (Zaharia Stancu) nici o unghie nu mi-aş da. Dar dacă m-ar chema la el, m-aş duce. Norocul meu e că nu mă cheamă. (Însemnările mele, 1937) În 1936, poeta se căsătoreşte cu inginerul Sorin Ebner. Are ocazia de a ieşi în anii următori din mediul mic-burghez bucureştean, pe şantierele pe care le conduce soţul ei, la Braşov, Zărneşti, Mărgineanca, Petroşani etc., să facă cunoştinţă cu alte medii sociale.

Iubesti un corp fara suflet sau fara sentiment cand il iubesti fara consimtamantul si dorinta sa.

De pe ochi ţi se ridică Languroasa lungă geană… Îl întreb: ce vrea să-mi zică E o tainică dojană? Te desfaci de-a mele braţe, Mai nu vrei şi mai te laşi, Şi îmi râzi cu-ntreaga faţă, Dulce înger drăgălaş! Şi puind mâna la gură Sfătuieşti şi ameninţi Şi-mi faci lungă-nvăţătură Cum că nu suntem cuminţi. Iar braţul meu cuprinde Acel alb şi blând grumaz „Mâni voi fi cum vei pretinde Dar cum sunt mă lasă azi.“ Astfel lupt cu-a ta mustrare De atâtea săptămâni Şi mereu a mea-ndreptare O amân de azi pe mâni. (1881) (De pe ochi ți se ridică...)

De ce oamenii sunt ascunsi, de ce se tem de adevar, uneori pana si de ei insisi? De ce nu vor sa recunoasca ca si-ar dori sa poata iubi din toata fiinta lor fiindca doar asta ramane din aceasta desertaciune cu nume de viata?

Adevărul este apogeul tăcerii dintre bine şi rău.

Iubeste, daca vrei sa fii iubit.

O, mai cu seamă seara te iubesc, când lucrurile par nedesluşite, când porţile se-nchid c-un ritm firesc şi iedera începe să palpite,   când arborii-s mai tainici şi mai mari şi când se-aud fântânele mai bine, îmbucură-mă! Fie să apari, chiar de vei trece-n oră fără mine.   Arată-mi-te iarăşi respirând ca apele de lună îmbiate. Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt, căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.   Adu-ţi aminte de un biet dactil, de un fragment fragil de poezie pe care ţi l-am strecurat, subtil, pe un pătrat lunatic de hârtie.   E seara dulce ca un elixir şi arborii par turnuri lungi de pace, iar cerul, ca hlamida de emir, mai străluceşte, vrând să ne împace.   O, mai cu seamă seara te iubesc, femeie, ce-ai rămas, în ani, departe. Citesc şi mă citeşti, şi te citesc, şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte. (De dragoste)

Învață-mă cu ce să-ncep întâi și-n care vorbe-anume tuturor să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi, și cum, de-atâtea lumi luminători,   pe gura ta surâsu-i ca un soare; ei poate niciodată n-or să știe din fiecare clipă trecătoare cum ne-am durat noi câte-o veșnicie   iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas îți cânt atâtea cântece când spui cuvinte ce pe buzele oricui niște cuvinte simple-ar fi rămas.   Învață-mă cu ce să-ncep și cum să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă că te-a născut, cu truda ei întreagă, pe tine, bucuria mea de-acum.   Ea, poate, niciodată n-o să știe c-a înflorit în flori și-a curs în ape, că din pământ și sura veșnicie să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;   și, fiindcă-o să murim și noi odată gândește-te: n-ar fi păcat să moară, cuprinsă-n noi, atâta primăvară, și dragostea cu inima deodată?...   De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume, și eu voi scrie toate, fir cu fir, ca disprețuitori de cimitir, să ne iubim de-a pururea pe lume.   (Gândeste-te, n-ar fi păcat...)