Citate de Jorge Luis Borges

Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) © CCC

Poetul să nu aibă decât un model: natura; și o călăuză: adevărul. (Un poet)

Indoiala este unul din pseudonimele inteligentei.

Fii intotdeauna un poet, chiar si in proza.

Un mare poet este mai puţin un inventator şi mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

A fi îndrăgostit înseamnă a-ţi crea o religie al cărei zeu este supus greşelii. (Nouă eseuri despre Dante) © CCC

Mulți oameni cred că, atunci când vorbim, folosim proza. Este total greșit. Cred că limbajul oral este străin de literatură. Proza mi se pare foarte dificilă. Ea trebuie să stea totdeauna după versul clasic. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) © CCC

De aş avea hainele împodobite ale cerului Cusute cu rază de soare şi de argint, Albastrele, ştersele şi negrele haine Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrei, Aş întinde hainele sub picioarele tale; Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise; Mi-am întins visele sub picioarele tale. Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele. (Poetul doreşte hainele cerului) traducere Ion Pillat

A face ordine intr-o biblioteca este o maniera aluziva de a exercita arta criticii.

Infernul si paradisul mi se par disproportionate. Oamenii nu merita atata pentru faptele lor.

Am citit o carte scrisă de un preot englez în care se spune că este multă tristețe în rai. Cred asta. Și sper că e adevărat. Căci, la urma urmei, bucuria este imposibil de suportat. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) © CCC

Nu stiu nimic despre literatura actuala. De multa vreme, grecii sunt contemporanii mei.

Cand locul rezervat poetului nu e gol, el e primejdios.

Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.

Tangoul (...) exprimă direct ceea ce poeții au căutat, adesea, să exprime în cuvinte: convingerea că lupta poate fi o sărbătoare. (Evaristo Cariego, 1930)

Poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală.

Uneori, seara, apare o figură Ce ne privește din adâncul oglinzii. Și arta trebuie să fie ca această oglindă Ce ne redă propria noastră față. (Arta poetică)

Înainte aveam remușcări după ce greșeam, acum le am înainte de a greși.

Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii, Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut, Vei auzi judeţul și râsetul prostimii, Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut. Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor, Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor Și n-aștepta răsplata a trudei nicidecum. Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ Ce aspru-ţi hotărăște al muncii tale preţ. Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar Și clatine-ţi temeiul sfințitului altar Și pângărească-ţi vatra înaltei tale munci. (Poetului)

Viața mea este o enciclopedie de greșeli. Un adevărat muzeu. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani)