Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.
(Gânduri albe)
Nici-o blândețe nu mă-mplinește,
și în grea derivă e, zi după zi,
timpul care se preschimbă
în răsuflare de rășină aspră.
Un arbore se leagănă în mine
lângă țărmul somnoros,
aerul înaripat împrăștie
frunze amare.
Ajută-mă, îndurerat să înverzesc din nou,
mireasmă a copilăriei
care mi-ai cules mâhnita bucurie,
bolnavă deja de o secretă dragoste
de a se destăinui apelor.
Insulă matinală:
plămădește în lumina înjumătățită
vulpea de aur ucisă aproape de izvor.
(Eucaliptul)
Traducere: Nicolae Zărnescu
Una dintre cele mai bune poezii de dragoste
Monograma
Motto:
„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III.
Astfel vorbesc de tine și de mine
Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru
Ca o lună plină de oriîncotro
Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri
Să-mprăștii flori de iasomie –
Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc
Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării
Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruți,
Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,
În jurul gâtului în radă
Mereu noi doi lumina și cu umbra
Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.
Iar sus, în casa cu cârcei de viță,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,
Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,
Pentru că te iubesc și te iubesc,
MEREU,
Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.
Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,
Atâta roua din aer, atâta tăcerea,
Marea jur împrejur împărățită
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereți, tavan, dușumea,
Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,
Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de tine și de mine.
IV.
Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,
Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit
Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Și te iubesc mereu, m-auzi,
Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,
Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,
Vă țineți în potop de mână, uzi,
Enormele liane și lavele vulcanilor
Va veni ziua, m-auzi,
Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,
În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,
Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,
A oamenilor,
Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,
Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,
Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,
Unde uneori, chipurile, m-auzi,
Ale sfinților
Plâng lacrima adevărată, m-auzi,
Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,
Adânca trecătoare să trec eu
Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări
Nu mă duc nicăieri, mă auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi,
Această floare a furtunii și, m-auzi,
A iubirii,
O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,
Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,
Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,
Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul
De noi atins același, mă auzi,
Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi
Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,
Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,
În mijlocul mării,
Din singură voința iubirii, mă auzi,
Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,
Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?
Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,
Te iubesc, te iubesc, mă auzi…
(Traducere de Victor Ivanovici)
Când te pierzi în valul vieţii
Trist la ţărm doar eu rămân:
Braţe fără de nădejde,
Navă fără de stăpân.
*
Cum se turbură izvorul
Când din el drumeţul bea,
Astfel mă înfioră dorul
Când răsari în calea mea.
*
Tu eşti aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te mişti, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.
*
Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.
(Catrene)
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spună pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
(Primăvara)
Moda nu este ceva care exista numai pentru rochii. Moda este in aer, pe strada, moda are legatura cu ideile, cu modul în care trăim, cu ceea ce se întâmplă.
© CCC
Exista doua realitati, a caror imensa zdrobitoare greutate nu o simtim, dar fara de care nu putem trai: aerul si istoria