Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată?…
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spună pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
(Primăvara)
Să mă gândesc la tine
este ceva plăcut
și plin de speranță,
ca și cum aș asculta cea mai bună voce din lume
cântând cel mai frumos cântec.
Dar speranța nu mai este de-ajuns pentru mine:
nu mai vreau doar să ascult,
ci vreau să cânt cântecul…
(Poezie din 30 septembrie 1945)
© CCC
Barbatul este cea mai elevata dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a facut pentru barbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinteste.
Barbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeste lumina, inima primeste iubire. Lumina fecundeaza, iubirea reinvie.
Barbatul este puternic prin ratiune, femeia este invincibila prin lacrimi.
Ratiunea convinge, lacrimile induioseaza sufletul.
Barbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul innobileaza, sacrificiul aduce sublimul.
Barbatul are suprematia, femeia are intuitia.
Suprematia semnifica forta, intuitia reprezinta dreptatea.
Barbatul este un geniu, femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.
Aspiratia barbatului este catre gloria suprema, aspiratia femeii este indreptata catre virtutea desavarsita.
Gloria face totul maret, virtutea face totul divin.
Barbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecti.
Barbatul gandeste, femeia intuieste.
A gandi inseamna a avea creier superior.
A intui, simtind, inseamna a avea in frunte o aureola.
Barbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perla care il impodobeste, lacul, poezia care-l lumineaza.
Barbatul este un vultur care zboara, femeia – o privighetoare ce canta.
A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul.
Barbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
In fata templului ne descoperim, in fata sanctuarului ingenunchem.
Barbatul este plasat acolo unde se sfarseste pamantul, femeia, acolo unde incepe cerul.
(Barbatul si femeia)
Mi-e teama de tine cand esti langa mine; te iubesc cand esti departe de mine; fuga ta ma atrage, cantarile tale ma opresc locului: sufar, dar pentru tine, ce n-as suferi eu bucuros!
Fericirea este parfumul sufletului, armonia inimii care canta.
(Jean-Christophe)
© CCC
Cant bucuria de a rataci si placerea de a ma sfarsi de dor.
(Caligrame)
© CCC
Prima floare inflorita pe Terra a fost o invitatie la un cantec inca nenascut.