Frumusetea feminina e o neincetata creatie, o neincetata revolutie in jurul unui defect (adeseori imaginar) care face ca intreaga faptura sa se roteasca in directia cerului.
Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,
Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac…
Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!
Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,
Crăiasa mea iubită – regina florilor –
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!
Să nu te văd iar tristă, – ci dornică de viaţă,
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,
Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,
– Să nu te mai ajungă durerile de-acum…
(Iubitei întristate)
Şi iar mi-e sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…
Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…
Şi cale gândului se-nchide
Doar lacrimile văd şi cer…
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…
(Şi iar mi-i sufletul la tine…)
Domol răsună ploaia-n geamuri,
Cu-același ritm melodic și egal,
Cu miros cald și umed de pe lanuri;
Cu lungi tristeți de toamnă și caval –
O fină pânză de argint
Se țese luminoasă și lichidă
Din cerul trist și palid spre pământ,
Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;
Pe flori înviorate și pe-alei
S-au risipit șirag de nestimate
Atâția stropi nepângăriți și grei,
Cu străluciri de grele diamante.
Aș vrea aceste lacrimi lucitoare,
Pășind cu glezne goale prin verdeață,
Să le culeg în poală răbdătoare
Și-n dar să ți le-aduc de dimineață.
(Ploaie)
Tu ești în inima mea ca un dar
neașteptat și mult prea scump,
pe care îl cercetez mirată iar și iar,
cu-aceeași nesecată desfătare.
Ești tainica-mi putere și mândrie,
de când te știu mi-i cerul mai aproape
și nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.
Tu mi-ai făcut tărâna mai ușoară
și inima așa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovară
de greutatea roadei de pe ea.
Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,
și-adânci de-atuncea-s gândurile mele,
de aur glodul inimii, sărac.
Acestea toate să ți le plătesc
nu voi putea, ci lasă-mă măcar,
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dându-ți dar.
(Daruri)
Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată?…
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spună pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
(Primăvara)
Barbatul este cea mai elevata dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a facut pentru barbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinteste.
Barbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeste lumina, inima primeste iubire. Lumina fecundeaza, iubirea reinvie.
Barbatul este puternic prin ratiune, femeia este invincibila prin lacrimi.
Ratiunea convinge, lacrimile induioseaza sufletul.
Barbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul innobileaza, sacrificiul aduce sublimul.
Barbatul are suprematia, femeia are intuitia.
Suprematia semnifica forta, intuitia reprezinta dreptatea.
Barbatul este un geniu, femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.
Aspiratia barbatului este catre gloria suprema, aspiratia femeii este indreptata catre virtutea desavarsita.
Gloria face totul maret, virtutea face totul divin.
Barbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecti.
Barbatul gandeste, femeia intuieste.
A gandi inseamna a avea creier superior.
A intui, simtind, inseamna a avea in frunte o aureola.
Barbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perla care il impodobeste, lacul, poezia care-l lumineaza.
Barbatul este un vultur care zboara, femeia – o privighetoare ce canta.
A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul.
Barbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
In fata templului ne descoperim, in fata sanctuarului ingenunchem.
Barbatul este plasat acolo unde se sfarseste pamantul, femeia, acolo unde incepe cerul.
(Barbatul si femeia)
Nu in cerul instelat si nici in splendoarea unui coral ni se dezvaluie, in toata perfectiunea sa, maretia infinitului in finit; ea se afla in sufletul omenesc.