I-au lasat omului toate pacatele pe care i le-au gasit si nu i-au luat nici unul. In loc sa-i faca un chip grozav sau ridicol din pacatele lui, ca sa-l poata indrepta, i-au scornit ideea unei perfectiuni si a unui eroism de care nu-i capabil, si l-au indemnat la imposibil. Asa, inteleptul care nu e, sau nu-i decat inchipuit, se gaseste de la sine deasupra tuturor intamplarilor si relelor; cerul si pamantul se pot pravali fara sa-l duca in caderea lor, el va ramane neclintit pe ruinele universului, pe cand omul, care-i adevarat om, isi iese din fire, striga, dispera, isi pierde suflarea pentru un caine sau un vas ce s-a spart.
M-ai intrebat candva de sfarsitul lumii si nu stiam ce sa-ti spun. Şi ai plecat inghesuita de sentimente la coltul unei intamplari inevitabile. Ştiam ca nu are nici un rost sa privesti lacrimile cerului pe fetele noastre, si nici fulgerele ce ne brazdau sperantele sau tunetele inimilor care incercau sa sfarme Clipa. Te-ai speriat de furtuna aceea sentimentala si ai tresarit incercand sa te reintorci calcand pe aceleasi flacari arzatoare din privirile iubirii noastre de altadata, nestiind ca acum te vor arde, fiindca era cu adevarat sfarsitul lumii…
Noaptea, totul capata forma şi aspectul sau adevarat. Aşa cum numai noaptea distingem stelele de pe cer, tot asa vedem pe pamant multe lucruri pe care nu le vedem ziua.
(Inelul pescarului)
© CCC
Nimic nu este mai placut decat sa simti nascandu-se o noua pasiune atunci cand flacara celei vechi nu e inca stinsa; astfel, la ceasul cand scapata soarele, vedem cu placere astrul noptilor ridicandu-se din cealalta parte a orizontului; te bucuri atunci de indoita stralucire a doua faclii ceresti.
Pierdut in mijlocul pustietatilor universului, singur pe mica farama de pamant ce se rostogoleste cu o viteza ce scapa simturilor noastre, undeva in adancul spatiului infinit, hartuit de chinuitoarea intrebare “care este rolul existentei?”, omul merge darz, tot inainte, si tot mai sus, pe drumul biruintei sale asupra tuturor tainelor pamantului si cerului. El merge inainte semet, singuratic, stropind cu sangele sau drumul acesta spinos, facand sa rasara din fiecare strop de sange fierbinte florile nepieritoare ale poeziei: chemarile pline de dor ale sufletului sau inflacarat si le preface cu maiestrie in muzica; din experienta sa creeaza stiintele, imbogatind cu fiecare pas al sau viata, asa cum soarele imbogateste pamantul cu razele-i generoase.
Cat de ciudata este indeobste aceasta faptura cu doua picioare, omul: implantat in tina, si lovindu-se cu crestetul de cer, capabil, atata vreme cat este flamand si framantat de pofte nesatioase, sa nascoceasca cele mai josnice ganduri, pentru a-si indestula trebuintele firesti, dar avantandu-si numaidecat gingas si gratios simtamintele si mintea spre nori, de indata ce are o farama de paine in pantec si si-a potolit poftele.
Sunt vesel de toate izbucnirile vietii, de toate luminile cerului, de toate slabiciunile primaverii. Sunt trist de toate amurgurile si de toate nostalgiile. Sunt puternic de toate dezlantuirile furtunii, de toata nepasarea sfarsitului. Sunt slab de toate amagirile si de toate induiosarile. Sunt bun ca privirea unui copil ingenuncheat spre rugaciune. Sunt crud ca razvratirea unui nedreptatit: SUNT OM.