Este in natura lucrurilor ca, dupa ce ai trecut de prima tinerete, mai devreme sau mai tarziu – asta depinde de caracterul fiecaruia – sa vina ziua cand resemnarea iti apare ca o ispita si te indeamna sa-ti iei ramas bun de la cele imposibile si sa te multumesti cu cele posibile.
Poate n-am imbatrani niciodata daca n-am avea un dar blestemat, mostenit din batrani: inima. In ea isi trimite viata sagetile, acolo tintesc toate loviturile. Drumul la inima insa duce prin carne… prin bietul trup… cum nu s-ar frange, cum nu s-ar slabi, cum n-am imbatrani?
Viata ar fi intr-adevar prea trista daca trandafiriul roi al gandurilor zburdalnice n-ar veni din cand in cand sa mangaie batranetele oamenilor cumsecade.
Senectutea, sau mai bine zis sporul de ani, nu-i fara delicii, unii oameni bogati in ani capata o liniste leonina, teribila si dulce totodata, care face sa palpite inima tinerilor. Ca stejarul cel gros arzand, unii varstnici raspandesc dogoare, incalzesc fruntile juvenile si le exalta spre ideile si faptele generoase. Iar flacara le da lor insile un joc de umbre rembrandtiene, care ii fac expresivi si plini de sensuri.
La batranete obisnuintele noastre devin, ca si vinele, mai rigide. Numai principiile devin mai elastice. Dar aceasta elasticitate e tot un fel de scleroza.