Citate de Anatole France

Nu poti sa dispretuiesti stiinta fara sa dispretuiesti ra­tiunea; nu poti dispretui ratiunea fara a dispretui pe om.

Infinit mai puternice decat ratiunea si stiinta sunt ignoranta si nebunia.

Tinerilor! Am sa va spun un adevar care s-ar putea sa nu va placa, deoarece va asteptati la ceva nou. Acest adevar e ca omul nu imbatraneste. E vorba de inima, bineinteles; asta se stia, cel putin in dragoste. Ei bine, si in ce priveste spiritul, e acelasi lucru. El ramane vesnic tanar. Nu intelegi viata mai bine la patruzeci de ani decat la douazeci, dar acum o stii si o marturisesti! Asta inseamna tinerete.

Poezia nu-i alta decat o revarsare fireasca a inimii.

Intoleranta exista de cand lumea. Nu cunosc religie care sa nu-si fi avut fanaticii ei. Sufletul omenesc e facut sa adore. Totul ni se pare infinit de bun in ceea ce iubim, si ne maniem strasnic, cand ni se arata defectele idolilor nostri. Cu mare greutate oamenii izbutesc sa puna un pic de spirit critic in cercetarea convingerilor si a izvoarelor credintei lor. De altfel, e si drept ca daca ne-am uita cu lupa la principii n-am mai crede niciodata.

Orice idee falsa e primejdioasa.

Durerea… nimic mai bun ca sa-ti largeasca spiritul.

Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.

E greu sa admiri ceva fara o oarecare doza de iluzii, iar cei care inteleg o capodopera o creeaza in ei insisi, inca o data. Aceleasi opere se rasfrang in chip deosebit in sufletele care le contempla. Fiecare generatie omeneasca cauta o emotie noua in fata operelor batranilor maestri.

Batranetea vine brusc, ca zapada intr-o dimineata; cand te trezesti, bagi de seama ca totul e alb.

Judecam actiunile omenesti dupa placerea sau mahnirea pe care ne-o provoaca.

O fapta-n sine nu dovedeste nimic. Gramada faptelor, in schimb, totalitatea, greutatea lor alcatuiesc valoarea unei fiinte umane.

In arta, ca si in iubire, instinctul ajunge, iar stiinta nu raspandeste in preajma ei decat o lumina inoportuna. Desi frumusetea se releva din geometrie, numai sentimentul singur e in stare sa-i surprinda formele delicate.

Batranetea are destule lucruri dizgratioase; nu le mai adauga si viciile.

Spectatorul cel mai inzestrat e acela care gaseste, cu pretul cine stie carui fericit contrasens, emotia cea mai pura si cea mai puternica.

Singur spiritul e in stare sa cunoasca o fericire deplina.

In arta, ca si in dragoste, instinctul este de ajuns.

Ca viata sa fie plina si mareata, e necesar s-amestecam in ea trecut si viitor. Opera noastra de poezie si arta suntem datori s-o savarsim in cinstea mortilor si in acelasi timp gandind la cei ce se vor naste. Ne impartasim astfel din tot ce-a fost, ce este si ce va fi.

Vremea, in scurgerea ei, raneste sau ucide sentimentele cele mai aprinse si cele mai gingase. Slabeste admiratia, luandu-i hrana ei de capetenie: surpriza si mirarea; distruge iubirea si nebuniile ei divine, clatina credinta si speranta, despoaie toate nevinovatiile.

Exista un principiu: sa judeci omul dupa fapta.