Poetul nu poate face nimic, e ascultat doar atunci când slăvește lumea, dar nu și atunci când o reprezintă așa cum este.
(Citatul dramaturgului a fost înscris temporar pe fațada de sticlă a teatrului parizian Théâtre national de la Colline în 2018.)
© CCC
Pe tărâmul artelor este cu neputință să desemnezi un creator ca fiind cel mai mare. Nici dintre muzicieni, nici dintre pictori ori sculptori, cu atât mai puțin dintre poeți nu poți alege unul singur, deoarece se găsesc oricând şi oriunde atâția care-l concurează la întâietate. Cu atât mai grea e selecția când e vorba de o opțiune personală. Şi mai spinoasă încă în cazul unui profesor de Literatură universală şi comparată, cum am fost eu şi care a vagabondat prin culturi şi epoci diverse, căutând, cântărind, alegând valori. Cum să nu rămâi copleşit de Homer şi tragicii greci (am scris o monografie despre Sofocle, dar îl prețuiam mult şi pe Eschil), cum să nu te înfioare poezia dantescă în plin Ev Mediu! Dar Renaşterea târzie şi titanii ei! Şi aşa mai departe. Şi doar în Europa!
Astfel încât, nu mă pot mărgini la unul singur dintre poeți, deşi steaua mea fixă pe cerul poeziei rămâne Eminescu, pentru rațiunile explicate în toate cărțile mele despre el.
Cu Shakespeare am păstrat cea mai respectuoasă intimitate, intrând în cele mai mărunte detalii ale textelor sale, prin confruntarea cu traducerile româneşti, pe vremea când eram şi redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA). De altfel, inițierea în analiza „marelui Will” am primit-o de la marele meu dascăl, Dragoş Protopopescu, cel mai de seamă shakespearolog romăn, în neuitatele sale seminarii din vremea studenţiei. Am tradus şi câteva sonete, am scris despre ele, demonstrând platonismul inspirației, atât de la modă în epocă. Lucrarea de licență, susținută cu prof. Leon Levițchi, i-am consacrat-o lui. Am scris şi despre câteva din tragediile lui, acea operă care însumează o viziune a întregii condiții umane şi care-şi păstrează până azi adevărul şi prospețimea.
După el, vine Goethe, spiritul universal, neo-clasicul, de care de asemenea mă simt foarte legată şi de care m-am ocupat.
Însă cum volumul englez al operelor complete shakespeariene şi numeroasele volume în germană ale lui Goethe sunt greu de transportat în vacanță, iau cu mine volume izolate din cei pe care îi simt mereu alături: Rilke, Mallarmé, Valéry. Dar nu lipsesc nici Hölderlin, John Keats sau Novalis.
Vedeți, nu e doar unul! Poezia, ca și muzica şi rugăciunea, îmi sunt de nedespărțit, cuvântul şi sunetul fiind o adevărată hrană a omului lăuntric.
Ronsard, care pe vremea lui trecea drept prințul poeților francezi, în opinia domnului Balzac era doar cel mult materialul și începutul unui mare poet…
(Prefață la Operele lui Malherbe)
© CCC
Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.
Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,
Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,
Vei auzi judeţul și râsetul prostimii,
Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut.
Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor
Și n-aștepta răsplata a trudei nicidecum.
Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăște al muncii tale preţ.
Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?… Atunci
Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Și clatine-ţi temeiul sfințitului altar
Și pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.
(Poetului)
Există atât în zilele noastre cât şi în trecut multe lucruri minunate şi nobile care n-ar fi fost niciodată nici minunate, nici nobile dacă poeţii nu le-ar fi ridicat în slăvi.
(Piticul)
Poeţii laudă cu precădere iubirea şi bine fac, pentru că nimic nu are mai multă nevoie de laudă decât iubirea, ca să poată apărea altceva decât este cu adevărat.
(Piticul)
Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.
De număr, socotesc întâi poeții,
Pe urmă soarele şi vara,
Iar după vară, cerul –
Şi asta ar fi tot.
Însă de recapitulez,
Poeții par să le cuprindă toate –
Pe ceilalți, spectacolul nu prea-i interesează.
Spun, deci, poeții – și-nţeleg tot ce e viaţă.
O vară ţine pentru ei întregul an,
Și pot crea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă,
Iar dacă cerul, în sfârşit,
Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeții
Celor ce cred într-înșii
Le va fi-ndreptăţit și visul trecător,
Spre binecuvântarea lor.
(De număr, socotesc întâi poeţii)
(Traducere de Margareta Sterian)