Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte
Şi iubirile noastre —
Se cade poate să-mi aduc aminte —
După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână
În timp ce pe sub podul
Braţelor noastre curge şi se-ngână
Unda privirilor de-atâta timp străină.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Se duc iubirile ca apa curgătoare,
Se duc iubirile —
Cât de înceată-i viaţa când doare
Și cât de aprigă speranţa arzătoare.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Zilele trec, săptămânile trec înainte,
Nici timpurile duse
Nu revin, nici iubirea fierbinte —
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
(Podul Mirabeau)
Poezie scrisă după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în 1912.
Fericirea scriitorului constă în voluptatea actului creator, dar şi în suma acelor drame care îl ocolesc datorită stilului de viaţă contemplativ. A privi şi a scrie în loc de a mânui spada.
(Voluptatea de a scrie)
Marea forţă a literaturii pare a fi abolirea timpului, senzaţia că, atunci când citim, ne aflăm într-un univers imuabil. Este aceeaşi senzaţie pe care ne-o oferă şi fascinaţia iubirii: parcă, dintr-o dată, timpul nu se mai scurge şi am devenit părtaşi la eternitate.
(Voluptatea de a scrie)
Puternică armă este râsul! Nici dracul nu are ce-i face individului atâta timp cât este în stare să râdă de idioţenia răului. Iar scriitorul care înţelege natura umană şi râde (Caragiale, bunăoară) a câştigat dinainte lupta cu cei care încearcă să-l îngenunche.
(Voluptatea de a scrie)
Fiind substanţa însăşi a activităţilor poetice ale bărbatului, înţelegem de ce femeia apare ca inspiratoare a sa: Muzele sunt femei. Muza este mediatoarea între Creator şi izvoarele naturale din care el îşi trage seva creaţiei. Prin femeie spiritul este profund angajat în natura căreia bărbatul îi va sonda abisurile de linişte şi întunericul fecund. Muza nu creează nimic singură; este o Sibylă cuminţită care s-a făcut, cu docilitate, servitoarea unui bărbat Chiar în domeniile concrete şi practice, sfaturile ei vor fi utile.
Bărbatul vrea să atingă fără ajutorul semenilor săi scopurile pe care şi le inventează, şi adesea sfatul unui alt bărbat i se pare inoportun; dar îşi imaginează că femeia îi vorbeşte în numele altor valori, în numele unei înţelepciuni pe care el nu pretinde că o are, mai instinctivă decît a sa, mai imediat legată de realitate; Egeria oferă celui care-i cere sfaturile „intuiţiile”‘ ei. El o întreabă fără nici un fel de amor-propnu, ca şi cum ar întreba astrele.
(Al doilea sex)
Alege să zici cuvinte cu F,
De pildă Fior, Frunză,
ori poate Floare…
Jocul e plin de surprize
extraordinare.
Parcă lipseşte ceva şi cauţi
răspunsuri,
Poate frumuseţe,
poate farmec, poate fluturi.
Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viață
Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.
Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare
Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund.
Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,
Iar altele bogate, trufașe, prihănite,
Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,
Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă
Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă.
(Corespunderi)
(Traducere de Al. Philippide)
Suferinţa, încercările, dramele apropie de cer, înlesnind transcendenţa. Iarna e timpul celor mai lungi călătorii interioare. După cincizeci de ani, inima devine cord. Orice viaţă e, în esenţă, reaşezare perpetuă, veşnică proiecţie spre ceva neatins, un vis, o năzuinţă, un miraj.
Experienţa mea solitară se vrea raportată la experienţa generală. Pendulez necontenit între ochiul lăuntric şi depărtările aeriene de afară.