Poporul român este o enigmă și un miracol istoric.
(Invaziile barbare și popularea Europei, 1937)
“O enigmă și un miracol istoric: poporul român” este titlul unei secțiuni, ce conține două capitole, a lucrării istoricului francez Ferdinand Lot, Invaziile barbare și popularea Europei, 1937. Acest titlu a devenit titlul unei cărți a lui Gheorghe I. Brătianu care a fost discipolul lui Ferdinand Lot. În această carte, Gh. Brătianu, în spiritul obiectivității științifice, examinează originile poporului român și susține continuitatea daco-romană pe teritoriul actual al României de la cucerirea Daciei de către Traian și până în epoca contemporană.
Referitor la problema originilor poporului român, care a stat timp de două sute de ani în centrul unei vaste controverse la scară europeană, Gh. Brătianu declara: “Dacă există o cheie a enigmelor și o explicație a miracolelor, nu le putem găsi, cel puțin în domeniul studiilor istorice, în dezlănțuirea patimilor și a dușmăniilor naționale”.
© CCC
Când ai douăzeci de ani, crezi că ai rezolvat enigma lumii; la treizeci de ani, începi să te gândești la asta și la patruzeci de ani, descoperi că este de nerezolvat.
© CCC
Este deci permis să vorbim despre o enigmă? Dar, prin definiție, fiecare enigmă are soluția ei. Poate că nu există o soluție la problema pusă de univers și de destinul nostru? Nu e exclus ca lumea să fie absurdă, ca întreg răul și tot binele, ca toate suferințele și toate bucuriile, orice frumusețe și întreaga iubire să dispară în neant și să fie date uitării, iar viața – care ne e așa dragă – să fie lipsită de sens.
(Călăuza rătăciților, Enigma)
© CCC
Un vis adânc şi straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.
Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, când plânge lângă mine.
Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.
Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.
(Visul meu obișnuit)
(trad. George Pruteanu)
Viata nu este o enigma ce trebuie dezlegata, ci o realitate care trebuie traita.
Artistul creator are ceva in comun cu eroul. Desi functioneaza pe alt plan, si el isi imagineaza ca are solutii de oferit. Isi jertfeste viata pentru a infaptui triumfuri imaginare. Si la incheierea fiecarei grandioase experiente, fie a politicianului, a razboinicului, a poetului sau a filozofului, problemele vietii continua sa pastreze aceeasi infatisare enigmatica.
Se spune ca cele mai fericite popoare sunt acelea care nu au istorie. Popoarele cu istorie, cele care au faurit istoria, par sa nu fi izbutit altceva, prin infaptuirile lor, decat sa fi accentuat caracterul etern al luptei. Si, pana la urma, pier si ele ca si acelea care nu au depus nicio stradanie, care s-au multumit sa traiasca si sa se bucure de viata.
Cand ai douazeci de ani, crezi ca ai rezolvat enigma lumii; la treizeci de ani, incepi sa reflectezi asupra ei si, la patruzeci, descoperi ca ea e de nerezolvat.
Omul tanar nu este, ci devine; numai despre omul batran se poate intrucatva zice ca este, fiindca a fost si s-a dovedit. In miscare, nu in repaus ni se infatiseaza toate starile sufletesti… Numai varsta hotaraste aici, varsta matura in care individul a avut timp indestulator pentru a-si manifesta in lungul sir de momente ale vietii sale ceea ce sta ascuns in el ca dispozitii innascute, ca idei castigate si ca simtiri predominante… Tineretea e intotdeauna o enigma, varsta matura o dezlegare a enigmei.