În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
Dacă vrei să găseşti în drumul tău prietenie, gingăşie şi poezie, ia-le cu tine.
Sub zăpadă, pe câmpie,
A sunat un clopoţel,
Nimeni nu l-a auzit,
Doar un gingaş ghiocel.
Ghiocei, mai mulţi deodată,
Din somn dulce se trezesc,
Pâlcuri, pâlcuri, prin troiene
Ies în grabă… şi-înfloresc.
Iepuraşi şi vrăbiuţe
Sar, aleargă să îi vadă:
Ce frumoase floricele
Răsărite pe zăpadă.
Sunt de gheaţă? Nu-s de gheaţă…
Chiar sunt flori adevărate,
Gingaşe, plăpânde, albe
Şi nespus de… ne-nfricate.
Soarele pe cer zâmbeşte,
Se opreşte-n loc uimit:
De atâta frumuseţe
Şi zăpada s-a topit.
Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet, nu s-a stins încă de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
(Eu te-am iubit)
Traducere de Maria Banuş
Vântul trece lin, uşor
Printre arbori şi deodată
C-un parfum îmbătător
S-a umplut pădurea toată.
Florile din jur se-ntreabă:
– Poate vine-n ospeţie
Vreo zeiţă de la îngeri?
Să ne-mbete, cine ştie?
– Nu, răspunde-nfumurată,
Îndreptând capul spre soare
Floarea care printre flori,
Este-n codru cea mai mare.
Nu e alta-aici ca mine
O zeiţă sunt doar eu!
– Ah, îi zice atunci pădurea,
Ai miros urât şi greu.
Eşti tu mare, eşti ghimpoasă,
Dar zeiţă-i altă floare
Uite-o colo subţirică,
Gingaşă, fermecătoare.
Stă cuminte, stă în umbră,
Aplecată spre pământ,
Lacrimi albe, mici, rotunde,
Clopoţei de-argint în vânt…
Ea e floarea, ea-i zeiţa,
A-nflorit întâia oară.
Ne-a adus parfum ceresc
Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
(Lăcrămioara)
Vorbele “a face” si “a fi” sunt deopotriva de gingase: unul prin evanescenta lui, celalat prin vesnicia lui.
Nici un mestesug nu este mai frumos si mai bogat, mai dureros si mai gingas totodata, ca mestesugul fericit si blestemat al cuvantului.
Pudoarea e un simtamant atat de gingas, incat ajunge sa-l marturisesti pentru a-l rani.
Gratia nu e proprie decat naturilor gingase si slabe… Copilul are gratie si o pastreaza in adolescenta; ea slabeste la maturitate si se pierde la batranete.
In prietenia curata, exista o gingasie la care nu pot ajunge cei ce s-au nascut mediocri.
(Caracterele – Despre inima)