De vrei, voi înceta să mai cânt.
De privirea mea face mereu
să-ţi zvâcnească inima,
voi întoarce privirea de la tine.
De te cutremuri la întâlnirea mea,
mă voi depărta din calea paşilor tăi.
De fiinţa-mi te stinghereşte –
atunci când flori îşi împletesc degetele tale –
voi fugi din grădina-ţi singuratică.
De apa pârâiaşului tău e neliniştită
la trecerea corăbiei mele,
nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.
Nu mai avem ochi pentru privighetori, ne pierdem mirosul dulceag al ierbii, în lumea noastră dispar grădinile şi izvoarele pure. Suntem năpădiţi de inutilităţi, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii, în condiţii de viaţă umilitoare. Apetitul vital devine anemic, plăcerea de a fi îşi pierde amplitudinea şi dulceaţa. Şi ne izolăm de celălalt, devenim singuratici, fără un Dumnezeu. „ A fi singur şi fără zei, iată moartea, afirmă Holderlin în tragedia Empedocle.
Daca as fi avut o floare pentru fiecare moment in care m-am gandit la tine, as putea sa ma plimb prin propria mea gradina pentru totdeauna.
Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea
să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib
pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis,
de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca,
zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.
(Vis vegetal)
Nu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la tine
Şi să-ţi şoptească:
Nu vă speriaţi,
Ea este bine
Şi vă aşteaptă
La celălalt capăt al meu.
(Întâlnire)
A fost odată ca niciodată,
Un uriaş cu ochi albaştri,
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică
Cu o grădină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină,
Dar uriaşul, cu mâinile lui de uriaş,
Menite să înalţe un întreg oraş,
Nu putea construi visul femeii,
Adică, o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină,
Iar într-o zi, când soarele-a apus,
Ea ochilor albaştri le-a spus:
“Rămâneţi cu bine!”
Căci a venit unul cu avere şi stare
Şi a dus-o pe femeia mărunţică
La visul ei, adică,
La o căsuţă foarte mică,
Cu o gradină sub fereastră
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină.
De atunci uriaşul e singur pe lume,
Singur de tot,
Dar a înțeles
Că dragostea lui de uriaş,
Menită să înalţe un întreg oraş,
Nu ar fi putut încăpea
Într-o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră,
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină.
Deci, a fost odată ca niciodată,
Un uriaş cu ochi albaştri,
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Femeia… visa…
(Uriaşul cu ochi albaştri)
Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,
Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac…
Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!
Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,
Crăiasa mea iubită – regina florilor –
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!
Să nu te văd iar tristă, – ci dornică de viaţă,
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,
Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,
– Să nu te mai ajungă durerile de-acum…
(Iubitei întristate)