Un om inteligent are o minte activă. Un om înțelept are și o inimă în lucrare. În fine, un sfânt are și un trup pe potrivă.
Am primit premiul Nobel, poate pentru aceea că în poezia mea răsună voci de femei și copii ale căror interpret sunt eu… Omenirea suferă de o pierdere cronică a memoriei, compasiunii și milostiveniei. Să lucrăm și să creăm este posibil numai atunci când domnește pacea, acesta este adevărui binecunoscut. Iar cineva vrea să îi facă pe oameni să nu vorbească și să cadă în disperare… Acel ce scrie o carte, în fiecare zi luptă, invizibil, pentru pace în lume și în inimile oamenilor… «Pace vouă» – aceste cuvinte ale lui Hristos se repetă adesea în Cărţile Sfinte.
Ieri e pălăria aceea decolorată
Pe care am purtat-o îndelung.
Ieri e o biată rochie
Care nu mai este la modă.
Ieri e cea mai frumoasă mănăstire,
Atât de goală acum
Și trandafirul melancolic
Din caietele fetelor.
Ieri e inima mea greșit dăruită.
Încă unul, încă un an!
Ieri nu mai e în seara asta decât o umbră
Lângă mine, în camera mea.
(Doamna cubistă, 1908-1910, sub pseudonimul Louise Lalanne)
© CCC
Suferinţa, încercările, dramele apropie de cer, înlesnind transcendenţa. Iarna e timpul celor mai lungi călătorii interioare. După cincizeci de ani, inima devine cord. Orice viaţă e, în esenţă, reaşezare perpetuă, veşnică proiecţie spre ceva neatins, un vis, o năzuinţă, un miraj.
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.
E liniştea de aur. E seara de cristale.
Candori rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar
printre mărgăritare spre infinit aleargă…
Singurătate! Totul e limpede şi stins…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Iubirea e departe… Nepăsătoare, calmă,
inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.
Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură…
Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea…
(Oră imensă)
Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?
Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?
Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?
(O privighetoare)
O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.
E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.
Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.
(Duminică de primăvară)
(traducere de Ion Frunzetti)
Să mă scol tot cu soarele
Iasomiei în palme;
Să mă ştiu tot cu zorile
În inima mea;
Să aud dimineţile
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!
Să apun fără ură,
Să-nnoptez împăcat;
Să mă aflu în vise
Prin sori de săringăş;
Să adorm ascultând
Acelaşi blând glas;
Asta-mi doresc eu!
(Cânticel)
(traducere de Ion Frunzetti)