Uitarea este leac tuturor durerilor de pe pamant; dar nu toate sufletele oamenilor sunt ca apele care se tulbura, fac creturi si se zbuciuma in furtuna, iar apoi se alina si intind un luciu curat, ca si cum niciodata nu le-ar fi rascolit. Uneori durerile aprige lasa pe urma lor o drojdie de otrava.
Oamenii sunt foarte fericiti sa daruiasca lucrurile de care ei insisi au cea mai mare trebuinta.
Si in viata, in simtire, in scris, in gand, cand te uiti bine, ramane mai ales ce ai dat altora, ce ai lasat de la tine, ce ai jertfit. Prin instrainare de tine insuti, capeti si consecventa si staruinta si caracterul, si iubirea oamenilor.
Cati oameni ar prefera sa moara ei decat sa se scufunde un continent in ocean?
Sunt oameni care au tendinta nefericita – atat pentru ei cat si pentru cei cu care au vreo legatura – ce-i face sa foloseasca orice ocazie pentru a-si arata coltii, a musca si a cauta nod in papura; le repugna sa vada cum se aduc cinstiri unui semen de-al lor; palesc de invidie si dusmanie.
Natura oamenilor este de cele mai multe ori in asa fel alcatuita, incat ii compatimesc pe cei nenorociti si ii invidiaza pe cei fericiti.
Sa fii invidios pe soarta altuia – ce prostie! Parca n-am avea de suferit toti, deopotriva, soarta omeneasca si parca n-ar fi o eroare si o amagire sa invidiezi destinul altuia. Invidia e un sentiment penibil si pacatos. Trebuie sa fim faurarii constienti ai propriului nostru destin si sa nu ne secatuim uitandu-ne chioras la ce fac altii.
Putini isi mai aduc aminte ca au fost tineri si cat le venea de greu sa fie neprihaniti si cumpatati. Primul lucru ce li se intampla oamenilor dupa ce au renuntat la placeri, fie din bunavointa, fie din dezgust, fie din pricina dietei, e sa le condamne la altii…; ne-ar placea ca un bun care nu mai exista pentru noi, sa nu mai existe nici pentru restul lumii; e o pornire de invidie.