Natiunile mai inclinate catre poezie decat catre gandire se daruiesc mai curand bucuriei care imbata decat ironiei filozofice. Se ascunde ceva trist indaratul glumei intemeiate pe cunoasterea oamenilor; veselia cu adevarat inofensiva izvoraste numai din imaginatie.
Filozofia vietii consta in singura putere de a sti sa imprumuti realitatii ceea ce-i lipseste: poezia pe care o ai tu.
Dragostea nu este nimic altceva decat poezia suprema a naturii.
(Heinrich von Ofterdingen)
Pierdut in mijlocul pustietatilor universului, singur pe mica farama de pamant ce se rostogoleste cu o viteza ce scapa simturilor noastre, undeva in adancul spatiului infinit, hartuit de chinuitoarea intrebare “care este rolul existentei?”, omul merge darz, tot inainte, si tot mai sus, pe drumul biruintei sale asupra tuturor tainelor pamantului si cerului. El merge inainte semet, singuratic, stropind cu sangele sau drumul acesta spinos, facand sa rasara din fiecare strop de sange fierbinte florile nepieritoare ale poeziei: chemarile pline de dor ale sufletului sau inflacarat si le preface cu maiestrie in muzica; din experienta sa creeaza stiintele, imbogatind cu fiecare pas al sau viata, asa cum soarele imbogateste pamantul cu razele-i generoase.
Cand vrei sa te convingi daca ai iubit cu adevarat o femeie, reciteste poeziile pe care i le-ai scris. Sunt cardiograme fara gres.
Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.
Chiar daca natura iti refuza darul poeziei, indignarea insa iti face versul.
Si natura negat, facit indignatio versus.
(Juvenalis, Satirae)